Sântămăria-Orlea este un sat transilvânean din județul Hunedoara recunoscut pentru Biserica Reformată – Calvină Sântămărie Orlea şi pentru Castelul Kendeffy. Biserica Reformată – Calvină Sântămărie Orlea, odinioară ortodoxă, se numără printre cele mai vechi biserici din spațiul românesc, fiind ridicată pe la sfârșitul secolului XIII. Este alcătuită dintr-o navă tăvănită, din turn – pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive şi prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romanic la goticul timpuriu. La interior se află un valoros ansamblu de pictură murală (datat în 1311 și cca. 1400). Castelul Kendeffy, construit în secolele XVIII-XIX, în zilele noastre este utilizat ca hotel.

Tradiția culturală a orașului Sinaia s-a conturat odată cu construirea Ctitoriei Cantacuzine, Mănăstirea Sinaia, acesta fiind momentul inițierii unei serii de activități culturale prin înființarea unor instituții de profil: "Casa de Citit", "Cercul Cultural Mihai Cantacuzino", secția din cadrul "Ligii Culturale". De asemenea, datorită renumelui său de "perla carpaților", Sinaia a atras numeroase personalități ale vieții culturale, care au vizitat localitatea ca turiști sau au locuit aici și au creat, inspirați de frumusețea locului: V. Alecsandri, N. Grigorescu, I.L. Caragiale, N. Iorga, G. Enescu, Yehudi Menuhin, ș.a. Dintre obiectivele ce pot fi văzute aici, putem menționa: Complexul Peleș (castelele Peleș, Pelisor și Foișor); Mănăstirea Sinaia; Biserica Mică, Biserica Mare; Muzeul mănăstirii Sinaia; Clopotnița; Mormântul lui Tache Ionescu; Casa George Enescu - vila Luminiș din cartierul Cumpătu; Casa Nicolae Iorga - str. Ghe. Doja nr.1; Casa Anastasie Simu - mare iubitor și colecționar de artă românească - str. M. Kogălniceanu nr.68.

La Crişcior se păstrează o veche biserică de zid românească, Biserica Adormirea Maicii Domnului. A fost ctitorită de cneazul Bălea și soţia sa, jupâniţa Vişe, la sfârşitul sec.XIV.. Biserica este de plan longitudinal, cu turn-clopotniţă pe vest şi conservă pe pereţii pronaosului importante fragmente de pictură murală din epoca fundaţiei (tabloul votiv cu familia ctitorului, scene biblice, sfinți militari), opera unui maestru român, de şcoală locală. A fost construită într-un stil de sinteză, rezultând din îmbinarea unor elemente de tradiție bizantină și gotică, filtrate printr-o viziune populară. Pe peretele nordic, la exterior, există resturi din "Judecata de Apoi". Absida a fost reconstruită şi amplificată în secolul XIX.

Monument reprezentativ pentru arhitectura românească din Transilvania din sec.XVI, biserica din Bârsău a fost ctitorita inainte de 1563 de Maria Ocarovici si fiica sa Elena, sotia lui Petru Voda Șchiopu. De plan dreptunghiular, cu absida poligonala cu 4 laturi si turn-clopotnita pe vest adaugat in sec.XIX. Boltire de traditie gotica. Picturile murale originale au fost acoperite cu var.

Biserica Ostrov se afla in satul omonim din comuna Rau de Mori, in judetul Hunedoara. Biserica este un locas de cult medieval ce pastreaza inca o parte din frescele originale ale acesteia. De asemenea, biserica Ostrov este singura din Tara Hategului la care se poate discuta despre particularitatea ingradirii cimitirului. Gardul de cimitir pe care il poseda Biserica Ostrov fusese compus odinioara din aproape 300 de pietre romane de toate tipurile, asezate intr-o veritabila expozitie unicat. Gardul era realizat din 208 piese sculpturale si epigrafice romane, colectionate de catre nobilul patron al bisericii, in perioada cuprinsa intre anii 1553-1585, din diferite locuri din vecinatatea Ostrovului. Acum au ramas acolo doar unele pietre greu lizibile, si acestea deteriorate de intemperii. Dintre celelalte, o parte au ajuns la muzeele din Sarmizegetusa si Deva.

La intrarea în satul Crişan, aşezată între dealuri şi păduri, ne întâmpină Mănăstirea Crişan, reconstruită în 1992, pe urmele vechii mănăstiri care a dăinuit aici între anii 1550 şi 1800. Biserica a fost construită din piatră şi cărămidă, fiind pictată de două ori de-a lungul timpului. Ultima pictură a fost realizată de acelaşi pictor care a realizat şi pictura bisericii de la Mănăstirea Prislop. Construcţia trifaţă (în cruce) era specifică bisericilor din Ţara Românească, prezenţa acestui tip de construcţie la Crişan dovedind relaţiile strânse pe care le aveau românii de aici şi din întreaga Transilvanie cu cei de la sud de Carpaţi.

Biserica cu Lună, cunoscută și sub denumirea Catedrala Adormirea Maicii Domnului, este o biserică creștin-ortodoxă aflată în Oradea, construită între anii 1784-1790. A fost denumită astfel datorită unui mecanism unic în Europa, aflat pe turla bisericii, care are menirea de a pune în mișcare o sferă cu diametrul de 3 m, de forma lunii, vopsită jumătate în negru, jumătate în auriu. Această sferă se deplasează după mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului și arată, prin rotirea sa, toate fazele Lunii.

Muzeul arhitecturii populare din Gorj de la Curtişoara este un muzeu etnografic, în aer liber, situat în satul Curtişoara, la numai 10 km de Târgu Jiu. A fost amenajat între anii 1968-1975 şi cuprinde un ansamblu de clădiri specifice regiunii precum: cule, case, mori, o biserică, anexe, de asemenea adăposteşte obiecte etnografice, piese de mobilier ţărănesc sau costume gorjeneşti. În expoziţia permanentă se regăsesc obiectivele de arhitectură populară, iar în expoziţiile temporare pot fi admirate crestături în lemn, ceramică, costume populare gorjeneşti, covoare sau scoarţe olteneşti. Muzeul se întinde pe o suprafaţă de 13 hectare, într-un cadru natural de excepţie, ce reproduce, la scară mică, aproape toate formele de relief şi s-a format în jurul culei Cornoiu (a fost contruită în sec. al XVIII-lea şi este cea mai mare şi cea mai bine păstrată construcţie de acest tip, din Oltenia), aflată pe domeniul familiei Cornoiu. "Cula de la Curtişoara" constituie, ea însăşi, un valoros monument de arhitectură. Toate monumentele de arhitectură ţărănească expuse aici (case, şopron de case, şopron de conac de plai, conac de plai, pivniţe de deal, fântână cu cumpănă, moară, piuă, două biserici) sunt autentice. Casele provin din diversele localităţi ale Gorjului: Ţicleni, Dobriţa, Bălăneşti, Găleşoaia, Olari, Cărbuneşti sat, Romaneşti, Tismana, Cârligei, Racoţi, Glodeni, Pârâu-Pripor, Baia de Fier, Bumbeşti-Jiu, Brădiceni, Poiana Rovinari. Marea lor majoritate sunt construite din bârne. Muzeul a fost inaugurat în anul 1975 şi şi-a îmbogăţit permanent colecţia de patrimoniu, constituind un sprijin important pentru cei interesaţi de lumea satului, în general, şi de cultura populară gorjenească, în special.

Sighetu Marmației este un municipiu din județul Maramureș, situat foarte aproape de frontiera României cu Ucraina. Aşezat la confluența râurilor Iza și Tisa, municipiul Sighet este centrul cultural și economic al Maramureșului Istoric. Oraşul Sighetul Marmaţiei (numit în trecut şi Sighetul Maramureşului) este atestat documentar în anul 1326 şi ca oraş în anul 1352. Capitală de peste şase veacuri a Maramureşului istoric, oraşul Sighet are urme de vieţuire umană din paleoliticul superior (10.000 î.Cr.), neolitic, epoca bronzului şi epoca fierului. Aşezarea de pe dealul Solovan din perioada dacică dă dreptul istoricilor să afirme că teritoriul oraşului a fost locuit permanent de comunităţi umane, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Numeroase urme ale dacilor liberi din zonă şi descoperirile arheologice din feudalismul timpuriu certifică arheologic perimetrul oraşului ca vatră de existenţă a strămoşilor noştri daco romani şi apoi români. În cursul istoriei, alături de români, în oraş şi în zonă, s-au stabilit oaspeţi maghiari şi germani, ucraineni, evrei, dar şi alte populaţii. De la mijlocul veacului XIV, Sighetul devenea un centru înfloritor, odată cu dezvoltarea urbană şi intensificarea meşteşugurilor şi a comerţului. Se păstrează şi acum importante mărturii documentare ale breslelor oraşului în special a cizmarilor din sec. XVII – XIX. Cea mai veche construcţie rămasă până azi, este Biserica Reformată (sec. XIV), care este şi cea mai înaltă clădire din oraş (aprox. 60m), clădirea Comitatului Maramureş (Palatul Prefecturii) fiind de la sfârşitul sec. XVII (1691-1697). Un aspect important din cultura şi istoria acestui oraş îl reprezintă şi Dictatul de la Viena (30 august 1940), precum şi al doilea război mondial, ce au adus imense suferinţe populaţiei oraşului, în deosebi, evreilor şi ucrainenilor. Peste 38.000 de evrei din Maramureş (12.500 din Sighet) au fost deportaţi în lagărele morţii şi exterminaţi. Stau mărturie acestei tragedii documentele de la Muzeul Culturii şi Civilizaţiei Evreieşti, Casa Elie Wiesel, aparţinător Muzeului Maramureşului, Monumentul Holocaustului de pe locul fostei sinagogi distruse (1944) şi mărturiile laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. Sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial (1945) este marcat de întoarcerea refugiaţilor şi încercările de refacere a oraşului. Astăzi, Sighetul Marmaţiei ne oferă o lecţie de cultură, istorie şi frumuseţe, aşteptând doar să îl descoperim.

Sighişoara este una dintre puţinele cetăţi medievale locuite. Se numea: în dialectul săsesc Schäsbrich, Šesburχ, în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum / Castrum Sex. Undeva lângă Sighișoara se găsea cetatea dacică Sandava, iar mai târziu o fortificație puternic întărită la Podmoale constituia Castrum Stenarum (sau Capistenarum) unde au fost descoperite cărămizi cu ștampila Legiunii a XIII-a Gemina. Localitatea a fost întemeiată de coloniști germani (de fapt franconi din regiunea Rinului de nord), care fuseseră invitați să se așeze în Transilvania de către regele Ungariei Geza al II-lea pentru a apăra granițele de est. În această periodă istorică oamenii de etnie germană au fost denumți saxoni, dar coloniștii germani adevărați, cunoscuți ca "sașii din Transilvania", nu au nici o legătură cu saxonii din nord-estul sau sud-estul Germaniei. Acești coloniști primesc în folosință fundus regius (pământ crăiesc) și se bucură de drepturi și privilegii deosebite. Prima atestare documentară a așezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex. În anul 1298 este menționată denumirea germană Schespurch (mai târziu "Schäßburg"). În decursul anilor cetatea Sighișoara nu a fost scutită de vicisitudini, prima fiind marea năvălire tătară din 1241, pe când cetatea încă nu era fortificată. Construcția zidului cetății, care are o lungime de 950 m, a început în 1350. Înălțimea inițială a fost de 4 m, dar în sec. 15 a fost înălțat cu încă 3-4 m. A avut 14 turnuri (care aparțineau fiecare câte unei bresle) și 4 bastioane. Acum mai există 9 turnuri și trei bastioane. Școala din deal este menționată pentru prima dată în 1522. Între anii 1431 și 1435 Vlad al II-lea Dracul a stat la Sighișoara, așteptând momentul prielnic de a urca pe tronul Țării Românești. Totodată stăpânea aceste regiuni în numele lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Se pare că în această perioadă (în 1431) s-a născut la Sighișoara Vlad Țepeș. În luptele dintre trupele țariste intervenționiste și armata revoluționară ungară a murit lângă Sighişoara poetul maghiar Sándor Petőfi (1849). În perioada interbelică a fost reședința județului Târnava Mare. Cetatea are un farmec aparte care trebuie gustat de orice român. Cetatea este gazda Festivalului Medieval de la Sighişoara.

Staţiunea a fost întemeiată de Societatea Carpatină Ardeleană a Turiştilor - SKV (Siebenbürgischer Karpatenverein) în 1894 fiind cea mai veche staţiune montană din România. Staţiunea este situată pe coasta de nord-est a munţilor Cindrel (Carpaţii Meridionali), în mijlocul unei păduri de conifere, la 32 km SV de Sibiu, de care este legată printr-o sosea modernizată. Este staţiunea montană situată la cea mai mare altitudine (1442m) din ţară. Din nucleul iniţial de vile staţiunea conservă Casa turiştilor (1894), Casa medicilor (1895), Sala Monaco (1898) şi încă o vilă, toate declarate monumente istorice. n important obiectiv turistic în staţiune îl constituie Schitul, o biserică de lemn ridicată în deceniul trei al secolului XX unde se află mormântul filozofului român Constantin Noica. Lăcasul de cult a fost ctitorit de mitropolitul Nicolae Balan şi are hramul 'Schimbarea la Faţă a Domnului' şi beneficiază de o catapeteasmă realizată între 1944-1945 de Constantin Vasile în stil neobizantin. Fresca este opera lui Ovidiu Preotescu. Bisericuţa a fost ridicată cu meseriaşi din Răşinari. Dintre obiectele de valoare păstrate în biserică se numară icoana Sf. Paraschiva datată 1904 şi o Psaltire din aceiaşi perioadă.

Oraş pe Crişul Repede. Se numea mai demult Oradea Mare (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein, în latină Varadinum. Oraş frumos, cu zona centrală restaurată acum câţiva ani. Este menționată pentru prima dată la 1113, iar Cetatea Oradiei, ale cărei vestigii se pot vedea și astăzi, este menționată întâia oară în 1241. În Evul Mediu, în Cetatea Oradiei exista un observator astronomic, primul în Europa. Drept urmare, meridianul de 00 trecea prin Oradea. La 19 iunie 1836, un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii Oradiei. El a izbucnit în centrul orașului și a cuprins clădirea Primăriei, Fabrica de mătase, fabrica de bere, hotelul "Vulturul Negru", Depozitul de sare, Fabrica de cărămidă și câteva biserici, inclusiv Biserica cu Lună, catedrala episcopală ortodoxă din acea vreme. Stațiunile balneare Băile Felix și Băile 1 Mai se află la o distanță de 8 km, respectiv 4 km de oraș. Pe lângă apele termale recunoscute pe plan internațional pentru efectele terapeutice, în această zonă se găsește o formațiune carstică spectaculoasă, mai exact, un aven cu o adâncime de 86 de metri, denumit în zonă "Craterul de la Betfia", precum și pârâul termal Pețea, cu o vegetație tropicală unică în Europa. Este un oraş care se merită a fi vizitat.

Satu Mare (maghiară: Szatmárnémeti, germană: Sathmar) este vechea denumire românească Sătmar. Există dovezi ale locuirii preistorice. A făcut parte din parte a voievodatului condus de Menumorut (cronica luiAnonymus). Aici s-au așezat coloniști teutoni aduși la 1006 de regina Ghizela, iar mai apoi, coloniști germani. După 1543, când cetatea intră în posesia familiei Báthory, se fac schimbări ale albiei Someșului, pentru a apăra cetatea în partea sa sudică, astfel încât fortificația rămâne așezată într-o insulă legată de principalele drumuri prin trei poduri peste Someș. La 1562 cetatea este asediată de armatele otomane conduse de pașa Ibrahim din Buda și de pașa Maleoci din Timișoara. Mintiul și Sătmarul erau două orașe distincte, despărțite de Someș, la 29 decembrie 1712 cele două orașe au fost unite din punct de vedere administrativ. Actul imperial care a consfințit unirea îi conferă şi statutul de oraș liber regal. Oraşul are mai multe obiective turistice. Mie mi-a plăcut în mod deosebit Turnul Pompierilor şi poveştile spuse de "gazda" foarte primitoare, din turn.

Este atestat la 1329 (cu numele Râul Doamnelor, în latină Rivulus Dominarum) şi a fost un centru aurifer în secolele 14-15. În 1446 orașul devine proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara. În 1469, sub conducerea regelui maghiar Matia Corvinul (fiul lui Iancu de Hunedoara) orașul este fortificat. În acea perioadă se construieşte Catedralei Sfântul Ștefan, din care în prezent se mai păstrează doar Turnul Ștefan. În secolul al XIV-lea, în Baia Mare funcționa o monetărie. În timpul domniei lui Matei Corvin, după anul 1468, pe monedele bătute în Baia Mare, apar două ciocane de miner încrucișate, care, ulterior, vor face parte atât din sigiliul, cât și din stema orașului. Operația de spălare a nisipului aurifer, în albiile râurilor din regiune, era preponderent o atribuțiune a femeilor, soțiile minerilor. Această "imagine”, surprinsă de cetățenii străini ce vizitau Baia Mare, a stat la baza atribuirii denumirii de Cetatea Râul Doamnelor. Informaţie: Turnul Combinatului are 351 de metri înălţime şi este cel mai înalt furnal din Romania și a treia construcție industrialǎ din Europa.

Oraş aflat la ieşirea din Defileul Dunării. Oraşul vechi era mult mai jos, pe malul Dunării. Ca urmare a realizării lacului de acumulare Porțile de Fier, vechea vatră a orașului a fost inundată în 1970, iar populația a fost strămutată pe un nou amplasament, incluzând terasele Dunării și ale Cernei și versantul de sud al Munților Almăjului, unde s-a construit un oraș complet nou (1966-1971), care a înglobat și 3 sate. Romanii au construit castrul Dierna, iar în ultimii 800 de ani (până în 1918, evident) a fost cu o excepţie de aproximativ 150 de ani, inclus în cadrul ocupaţiei austro-ungare. În 1768 austriecii au detaşat aici o garnizoană de graniţă. Oraşul a aparţinut până în 1968 de Banat şi teoretic încă aparţine, chiar dacă din acel an a fost mutată administrativ în judeţul Mehedinţi.

Cheia este o localitate situată la 60 km nord de Ploiești pe DN1A, în comuna Măneciu. Geografic, se află pe Valea Teleajenului, într-o mică depresiune străjuită de Culmea Bratocea cu Vârful Ciucaș la nord, Culmea Zăganu cu Vârful Gropșoarele la est și Muntele Babeș-Bobu la vest, în Masivul Ciucaș din Carpații Orientali. În apropierea satului se află Mănăstirea Cheia.

Lepşa este un sat vâncean, situat pe Valea Putnei, într-o zonă extrem de pitorească. Străvechea aşezare de tăietori de lemne şi crescători de animale a ştiut să fructifice avantajele zonei montane, în care este amplasată, devenind o importantă staţiune turistică. Înfiinţarea unui Parc Natural în judeţul Vrancea se înscria în eforturile României de proteja o suprafaţă cât mai mare din habitatele şi speciile de interes conservativ şi iată că în zonă pot fi admirate mai multe obiective naturale sau antropice: Mănăstirea/Schitul Lepşa, Cascada Putna (o rezervaţie naturală în miniatură), Rezervaţia Naturală Cheile Tişiţei, Vârful Tisaru, Lacul de acumulare de la Greşu, Staţiunea Soveja (are cel mai ozonat aer din România) şi tot aici se află şi un Mausoleu dedicat eroilor din Primul Război Mondial, dar şi o Tabără de scluptură. Păstrăvăria Lepşa şi Motelul Cascada care asigură o tabără de campare pentru corturi şi rulote sunt alte două exemple ce demonstrează cât de variate pot fi activităţile de agrement ale staţiunii.

Zona Lacului Fântânele este situată în vestul judeţului Cluj în partea nordică a Munţilor Apuseni, iar pe malul acestui lac se află staţiunea turistică Beliş – Fântânele. Lacul Fântânele, cea mai mare acumulare de pe cursul Someşului Cald, a fost proiectat la sfârşitul anilor ’60, iar în perioada 1970-1974 cătune întregi ale vechii comune Beliş: Milioan, Pleş, Dădeşti, Bolojeşti sau Giurcuţa de Jos, au fost nevoite să se strămute în alte locuri (pe actuala localizare a satului). Ele sunt acum doar nişte amintiri, putând fi totuşi zărite în verile secetoase, când apa lacului scade foarte mult. Între ruinele caselor abandonate de moţi, cele mai celebre sunt rămăşiţele fostei biserici din Beliş. Pe o rază de câţiva kilometri pot fi vizitate: Biserica de lemn (monument istoric), Biserica fortificată de la Văleni, Valea Iadului şi Stâna de Vale, Rezervaţia naturală Cetăţile Ponorului, Poiana Florilor, Cetăţile Rădesei, Peştera Urşilor, Peştera Alunu, Cascada de la Răchiţele, Cheile Someşului Cald, Peştera Zmeilor, Peştera Humpleului, Peştera Gheţarul Scărişoara, Cheile Galbenei şi Izbucul Galbenei, Bradul lui Horea din Pădurea Scoruşet, Peştera Piatra Ponorului. Se pot face drumeţii, se poate practica sportul nautic pe oglinda lacului (bărci cu rame, hidrobiciclete), se pot face scufundări şi iarna se pot practica sporturi de iarnă pe pârtia de schi de la Fântânele.

Oltenița, municipiu al județului se află pe malul stâng al Dunării, la vărsarea râului Argeș în fluviu. Este așezat în Lunca Dunării, în dreptul km 430, în aval de confluența Dunării cu râul Argeș. Așezare are un trecut străvechi, în nordul său fiind identificat urme ale culturii Gumelnița. Toate informațiile vechi așează cetatea Daphnes la confluența Dunării cu râul Argeș, iar acest lucru a făcut ca isotircii şi arheologii să presupună că Olteniţa este aşezată acum, pe aceleaşi locuri pe care se afla cetatea din timpul romanilor, numită Daphne (în timpul împăratului bizantin Constantin cel Mare a devenit Constantiola sau Constantiana Daphne). Potențialul turistic al localității se concentrează în special pe cursul fluviului Dunărea. Se pot face croaziere, plimbări cu șalupa sau concursuri sportive, se poate practica pescuitul sportiv, există zonă de plajă, un fond forestier adiacent cursului perfect pentru odihnă şi recreere sau vânătoare sportivă. De asemenea obiective importante sunt: insula Albina, portul turistic, balta Valea Mare, malul râului Argeș, zona Dunărica, Rezervația Arheologică Gumelnița (I, II), aflată la marginea orașului, la jumătatea distanței dintre acesta și balta Valea Mare, Muzeul Civilizaţiei Gumelniţa Olteniţa – muzeu de arheologie și istorie (clădirea în care funcţionează muzeul este cea a fostului tribunal şi a fost construită în anul 1925, după planurile celebrului arhitect Ion Cernescu; în muzeu sunt expuse unelte de piatră şi os, ceramică, figurine aparținând Culturii Gumelnița, tezaure din mileniul 1 d. Hr., numismatică), Biserica de zid cu hramul "Sf. Nicolae", ctitorită în anul 1855, Turnul de apă, Biserica de lemn sau Parcul central al orașului, Monumentul eroilor din primul război mondial. Olteniţa este recunoscută pentru funcţiunea ei de port la Dunăre şi pentru Şantierul Naval ce a construit celebrele vapoare ale lui Nicolae Ceauşescu.

Chiojdu (satul de reşedinţă al comunei cu acelaşi nume) este un sat vechi, de dinainte de întemeierea statului Ţării Româneşti, dinainte de 1300, iar teritoriul pe care s-au aşezat primii colonişti, era foarte întins: el cuprindea o fâşie largă de circa 11 km unde sunt astăzi satele Starchiojd şi Chiojdu, separate de culmea Brădetului, şi lungă de circa 25 de km până la vechiul hotar spre Transilvania. Era un teren păduros cu munţi acoperiţi de păduri seculare, cu poieni, fâneţe si păşuni şi cu locuri de arătură în părţile mai joase, în lunca Bâscei şi în luncile pâraielor. Comuna Chiojdu (din Bâsca) la începuturile sale a fost formată din mai multe cete ce formau un colectiv de moşneni, a căror proprietate asupra pământului era consemnată în evidenţele specifice timpurilor respective, unde fiecare ceată avea stabilit cu precizie mărimea întinderii de pământ ce i se cuvenea. Moşnenii erau oameni liberi, cu moşia lor şi participau adesea la apărarea ţării, mergând la război cu calul şi armamentul lor. Erau şi păzitori ai graniţei sau plăieşi în munţii lor. Interesant este şi faptul că, din punct de vedere administrativ, comuna Chiojdu a făcut parte, până la 1 ianuarie 1845, din fostul judeţ al Săcuienilor (Saac). În zilele noastre comuna Chiojdu se compune din şase sate, respectiv: Bâsca Chiojdului, Plescioara, Poeniţele, Cătiaşu şi Lera, dispersate pe o rază de cca 8 km faţă de satul de reşedinţă – Chiojdu, fiind una dintre cele mai mari din zona de munte a judeţului Buzău. Este o aşezare de tip răsfirat, plasată în zona Subcarpaţilor de curbură în Depresiunea Chiojdului, la poalele Munţilor Siriu între culmile dealurilor Brădetului, Cinterezului şi Muchia Alunişului într-o zonă deosebit de pitorească, la limita nord-vestică a judeţului Buzău. Locul este unul deosebit din punct de vedere turistic, atât ca peisaj, cât şi cultural, mai ales prin faptul că păstrează încă orânduirile tradiţionale, vechi, oferind multe posibilităţi de petrecere a timpului liber. Pentru drumeţi, o vizită la Pietrele rotunde din zona Păltănea (formaţiuni naturale ce nu sunt la fel de cunoscute precum Babele din Bucegi, însă la fel de spectaculoase) sau un traseu de explorare a Pietricelei (Pietriceaua), ori poate o urcare pe Piatra Lerei, cu privire spre valea Bâscăi, o plimbare până la cascada Şipot sunt activităţi ideale. Lacul Vulturilor din Masivul Mălâia este o altă destinaţie pitorească a zonei, plimbarea prin Pădurea de tisă bucurând călătorul cu mirosul plăcut şi tămăduitor al ramurilor seculare. Cultural, dacă mergi să vezi casele vechi ce au rezistat vremii şi vremurilor cu siguranţă vei descoperi noi trăiri şi noi bucurii. Îţi poţi imagina cum se ospătau odinioară haiducii în Casa cu blazoane, cum îşi păstrau Codeştii ţuica în butoaiele din beciurile caselor lor cu prispă largă şi acoperite cu şindrilă, sau îţi poţi imagina, pe înserat, conacul Tache-Tache cu ferestrele salonului de dans luminate de opaiţele cu untdelemn, încearcând să auzi cântecele domoale ale menestreilor tocmiţi anume de boier pentru această seară. Printre casele vechi din Chiojdu se află şi: Casa Constantin Siţa B. Isbăşoiu – se află lângă Biserica veche Chiojdu şi este de pe vremea Spătarului Şerban Cantacuzino (1765); Casa Anghelache I. Codescu – este situată în partea de nord a satului Chiojdu lângă apa Păcurii (1835), iar o curiozitate a ei este aceea că, în Muzeul Satului din Bucureşti a fost construită o copie a acestei case, în anul 1932, reprezentând, în acest muzeu, regiunea subcarpatică a judeţului Buzău; Casa Constantin D. Giurescu (Sticu) – a fost demontată şi reconstruită la Goleşti, judeţul Argeş, în Muzeul Viticol. De asemenea legendele şi poveştile din Chiojdu îndemnă turistul să descopere comorile de pe malul râului Bâsca, unde se spune că ar fi fost înmormântată o prinţesă ostrogotă. Interesant de descoperit este şi misterul crucilor de piatră care te conduc către Poeniţele sau a celor care străjuiesc hotarele ţinutului buzoian. Despre aceste locuri a scris şi Alexandru Vlahuţă, în celebra sa lucrare "România Pitorească".

Acest obiectiv se distinge prin importanţa pe care o reprezintă ca şi monument istoric, fiind remarcat ca unul din cele mai interesante construcţii de zid din România. Casa de piatră este clădire de patrimoniu de gradul I, o curiozitatea arhitecturală pentru perioada în care a fost ridiată de către Udrişte Năsturel – figură care sprijinea cultura, prin funcţia de cancelar al domnitorului Matei Basarab. S-ar spune că în acea perioadă [sec XVII] boierii din ţinuturile Romăneşti erau deschişi spre călătorii şi spre a se lăsa fascinaţi de alte modele de cultură, de trăire, de rânduire pe care le întâlneau în tările din Europa. Astfel se face, că Udrişte Năsturel, cărturarul şi unul din promotorii dezvoltării unui mediu cultural în Tările Române, s-a inspirat din călătoriile sale în Italia, atunci când a dezvoltat arhitectura casei de la Hereşti. Volumetria, compartimentarea interiorului, tehnica folosită aduce construcţia în atenţia specialiştilor. Câteva elemente de non-conformism pe care le-am putea aminti: alipirea a două construcţii pentru obţinerea casei, tehnică întâlnită des la construcţiile ţărăneşti, însă nu la construcţiile aristocrate; proiectarea clădirii cu scări interioare, deşi spaţiul rămâne în continuarea divizat în cele două clădiri pre-existente, care au fost înglobate în noul edificiu; lipsa spaţiilor de deschidere către lumea exterioară. Ca stiluri abordate, arhitecţii spun că această casă cuprinde laolaltă elemente gotice şi arab-otomane, fără a crea vreo disonanţă. Spaţiul ce cuprinde casa lui Udrişte Năsturel este un ansamblu arhitectural, întrucât aici se află şi o biserică, ce poartă două hramuri: "Sfânta Treime” şi "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Biserica a fost ridicată de Elina, soţia domnitoului Matei Basarab pe locul unei biserici de lemn. Casa de piatră a avut ca proprietari de-a lungul vremurilor pe: Constantin Năsturel Herescu, prinţul sârb Miloş Obrenovici şi familia Atanasie Stolojan. Ţine de Hereşti sau Herăşti.

În comuna Măldărești, judeţul Vâlcea, situată la aproximativ 4 km de Horezu, într-un cadru natural pitoresc, a fost organizat "Complexul Muzeal Măldăreşti", ce reuneşte Culele Greceanu şi Duca, precum şi casa memoriala I.G. Duca. acest complex face parte din patrimoniul cultural naţional, deţinând clădiri tipice arhitecturii civile din Oltenia, alături de peste 3000 de obiecte etnografice de mare valoare: port, textile, lemn, ceramică (din centrele Horezu, Slătioara, Dăeşti, Târgu Mureş, Oboga), precum şi obiecte ce au aparţinut familiei Duca: mobilier, tablouri, fotografii, cărţi, colecţia de 20 de tablouri de patrimoniu ale Olgăi Greceanu. Clădirile aflate în acest muzeu sunt monumente deosebite ale arhitecturii românesti, în care se împletesc armonios elemente ţărăneşti din zonă, cu elemente ale unor construcţii cu caracter de fortificaţii. Etimologia cuvântului "culă” spune că acesta derivă din turcescul "kule”, care desemnează un turn. În spaţiul românesc defineşte, prin extensie, o locuinţă întărită, în formă de turn, ce are drept caracteristici principale un parter înalt, masiv, o scară interioară de acces spre etaj şi retragerile succesive ale zidului, în înălţime. Acest tip de construcţie se află răspândit în aria Peninsulei Balcanice, cu precădere în Serbia şi Albania, dar şi în Bulgaria, iar la noi în ţară, el este caracteristic numai zonei învecinate spaţiului balcanic, respectiv Olteniei şi vestului Munteniei. Culele au fost ridicate de boiernaşii olteni ca măsură de apărare împotriva ameninţării incursiunilor paşalelor de la Vidin şi Ada-Kaleh, dar şi împotriva cetelor de haiduci care se înmulţiseră îngrijorător, şi au dăinuit până în zilele noastre, făcând dovada rezistenţei lor. Cula Greceanu este cel mai vechi edificiu din cadrul acestui complex muzeal. Păstrează acest nume pentru că, de-a lungul timpului, ea a trecut, prin zestre, de la familia Măldărescu, la familia Greceanu. Lăsând la o parte legenda care atribuie ridicarea acestui edificiu unuia dintre căpitanii lui Mihai Viteazul – Tudor Maldăr, argumentele istorice datează construcţia către sfârşitul sec. al XVIII-lea, când ar fi fost fie reclădită, fie ridicată din temelii de "jupân Gheorghe Măldărescu şi jupâniţa ego Eva". Clădire înaltă, cu ziduri văruite şi străpunse de metereze, mica cetate croită pentru nevoile familiei Măldărescu se înscrie şi ea în stilul edificiilor întâlnite în Oltenia şi Muntenia, fiind o contopire a caselor boiereşti întărite, cu trăsăturile caselor ţărăneşti. Cula devine astfel loc de refugiu pentru o familie, dar şi locuinţă capabilă să îndeplinească toate funcţiunile vieţii de zi cu zi. La etaj se ajunge urcând pe o scară de stejar cu trepte groase, zidul casei scărilor fiind străpuns de două găuri de tragere. Scara dă într-o logie deschisă prin două arcade trilobate, elegante, iar din logie se pătrunde în turn, într-o cameră care putea fi baricadată. La primul nivel al culei se află o încăpere, fosta cameră de primire, din care se trece într-o altă odaie, susţinută de bolţile pe care sunt zugrăvite portretele Măldăreştilor, luând ca model tabloul votiv al bisericii din apropiere. La al doilea etaj se află un frumos cerdac deschis prin arcade trilobate, iar în partea de nord se găsesc două camere amenajate într-o perioadă recentă, pe locul unde fusese cândva un pod. Ferestrele pivniţei, lucrate în piatră traforată, cele două cerdace cu arcade şi bolţile de penetrare amintesc de stilul brâncovenesc. O particularitate a construcţiei (printre cele mai vechi, de acest tip, din ţară), la Cula Greceanu, este aceea că pivniţa nu comunică cu etajul. Aceasta prezenta avantajul că, în caz de primejdie, restul ansamblului era izolat, dar şi dezavantajul că, fiind uşor adâncită în pământ, ferestrele şi cerdacul de la etaj puteau fi mai uşor accesibile răufăcătorilor. După ce a fost restaurată, încă din anul 1967, Cula Greceanu a fost deschisă publicului vizitator. În prezent, expoziţia de bază, organizată în interior, încearcă să ilustreze, prin intermediul unor piese, atmosfera de la curtea unui boiernaş oltean. Cula Măldărescu (sau Cula I.G. Duca) este impunătoare prin masivitatea zidurilor şi a fost construită în anul 1812, de către Gheorghiţă Măldărescu. Inscriptia de pe peretele etajului, în care se poate descifra 1827 reprezintă de fapt anul executării stucaturilor. Construcţia de formă dreptunghiulară, cu un ieşind în partea de vest, este alcătuită din parter şi două etaje. Parterul prezintă caracteristicile culei, fiind prevăzut cu o uşă de acces din lemn de gorun masiv – comună beciului şi părţii locuite a culei, şi cinci ferestruici înguste ce par nişte metereze. Aici se văd stâlpii enormi din lemn, care sustin grinzile masive. Etajul I cuprinde o încăpere mare, iatac şi o sală, iar la etajul al II-lea se află două odăi, o încăpere mai mică şi un vast cerdac, al cărui tavan este împărţit în trei registre, având fiecare la mijloc câte un motiv decorativ. În anul 1910 I.G. Duca, îndragostit de pitorescul locului, încă de pe vremea când fusese numit judecător la ocolul Horezu, aflând că cele două construcţii sunt nelocuite, le cumpără şi hotărăşte să-şi construiască, în apropiere, o modestă casă de vacanţă. Tot el este şi cel care, prin pasiunea lui pentru tradiţie şi autentic, încearcă să amenajeze interiorul culei Măldărescu, într-un mod cât mai original. Astfel, prin anul 1912, "pe tavanuri sunt spanzurate tot felul de candele de argint şi căldăruşi de aramă din care atârnă flori; pe pereţi sunt înşirate farfurii lucrate de ţărani, icoane vechi adunate de pe la bătrânii satelor, prosoape, cruci, sfeşnice cumpărate de prin bâlciuri îndepărtate; pe jos şi pe scaune sunt întinse, într-o neregulă plăcută, tot felul de scoarţe, lăicere şi covoare vechi". Deoarece majoritatea acestor obiecte au dispărut, în zilele noastre se încearcă organizarea unei expoziţii permanente care să păstreze, în linii mari, aceeaşi tendinţă de la începutul secolului. La culele Greceanu şi Duca de la Măldăreşti au fost turnate filmele: Neînfricaţii, Drumul oaselor, Trandafirul galben şi Iancu Jianu haiducul. La Măldăreşti, în afară de cele două cule şi Casa Memorială I.G. Duca, care funcţionează în prezent ca muzeu de arhitectură, imediat, în apropiere, se mai află şi Biserica Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe şi Sfintii Voievozi (poartă hramul tuturor celor trei sfinţi), o veche biserică ortodoxă, zidită între anii 1774-1790, ca lucrare a jupânului Gheorghe Măldărescu.

Mănăstirea Chiajna este un monument istoric aflat la marginea Bucureștiului, la limita cartierului Giulești-Sârbi. Construcția Mănăstirii Chiajna a început în timpul domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774–1782) și a fost finalizată în timpul domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786–1790). A fost construită în stil neoclasic, având, la acea vreme, dimensiuni foarte mari: 43 metri lungime și 17 înălțime, cu ziduri groase de 1 și 2 metri. Urma să fie unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult românești ale vremii. totuşi lucrurile au făcut că aceasta să nu se întâmple niciodată. Legendele spun că biserica ar fi blestemată sau că preoții nu au slujit niciodată în ea, fiind bombardată de către turci chiar înainte de sfințire. Aceștia au crezut că acolo ar fi fost mai degrabă o cetate, și din acest motiv au încercat să o distrugă şi toate documentele mănăstirii au ars în întregime. Cu toate acestea, construcția a rămas în picioare. Deși ruina a rezistat parțial la bombardamentul turcilor, a rămas foarte fragilă, cupola ei căzând la cutremurul din 1977. Astăzi, la fiecare câteva minute, pe deasupra bisericii trec avioane la o altitudine foarte joasă. Din acest motiv, dar mai ales pentru că este amplasată la mai puțin de 20 de metri de calea ferată București – Craiova, mănăstirea se prăbuşeşte cărămidă cu cărămidă. Unii arhitecți sunt de părere că mănăstirea poate fi restaurată, pentru că o biserică ridicată din temelii ar fi mai costisitoare, pe când reprezentanții bisericii susțin că o construcție nouă ar fi mai accesibilă, însă imposibil de realizat, clădirea fiind protejată prin statutul de monument istoric. Prin anii 1948, autoritățile comuniste au refuzat cererea episcopului Antim Nica de a se restaura mănăstirea, iar astăzi ruinele sale sunt obiectul multor şedinţe foto, impresionând mai ales prin dimensiunile sale uriașe, sunt un loc iubit de alpinişti, aceştia escaladând zidurile mari, dar şi un decor ideal pentru filmări de videoclipuri sau scene de film. În aprilie 2011 ruinele mănăstirii au fost revendicate de Biserica Ortodoxă și se intenționează restaurarea ei. Mănăstirea Chiajna a câştigat trofeul Wiki Loves Monuments 2011 – concurs european de fotografie ce are ca temă promovarea monumentelor istorice.

Mărginimea Sibiului este o zonă etnografică unică în România. Situată în sud-vestul judeţului Sibiu, ea ocupă o parte din zona subcarpatică, de la Olt până la Sebeş. Mărginimea Sibiului cuprinde următoarele 18 localităţi: Boiţa, Sadu, Râu Sadului, Tălmaciu, Tălmăcel, Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Orlat, Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina. Prin aspectele sale de cultură materială şi spirituală, Mărginimea se înscrie între cele mai vechi vetre ale etnogenezei româneşti. Numele "mărgineni" a fost dat locuitorilor acestor sate deoarece locuiau într-o zonă de contact între deal şi munte, pe vechea frontieră austro-ungară din sudul Transilvaniei. Aceasta loc era unul agro-pastoral, sătenii având ca ocupaţie de principală creşterea animalelor. Pentru că în timpuri îndepartate păstorii îşi duceau turmele, în căutarea păşunilor bogate, până dincolo de Dunăre, spre Constantinopol sau spre Adriatica, dincolo de Tisa, în Polonia, iar spre răsărit până în Caucaz, în aceste sate se simte influenţa diferitelor culturi cu care luau contact. Cadrul geografic încântător, puritatea naturii şi a oamenilor, accesibilitatea locurilor, bogăţia şi diversitatea patrimoniului cultural fac din Mărginimea Sibiului o zonă turistică deosebită. În aceste locuri pot fi descoperite: biserici vechi, muzee (Muzeul de la Sibiel – deţine cea mai mare colecţie de icoane pe sticlă din Europa; Muzeul sătesc din Răşinari – cuprinde piese uzuale din ceramică, mobilier pictat, obiecte gospodăreşti şi meşteşugăreşti; Muzeul din Galeş – deţine o colecţie de costume populare; Muzeul Parohiei Ortodoxe – cuprinde obiecte şi cărţi vechi de cult; Muzeul Culturii Săliştene – documente, cărţi, fotografii), case memoriale şi cunstrucţii tradiţionale ţărăneşti, Cetatea Scurtă din Orlat – construită în 1317, Moara de hârtie din Orlat – este cea mai veche din SE Europei, din anul 1524, Casa de copii din Orlat – a fost construită în 1921 şi este cea mai veche din România, Cetatea Dacică de lângă Tilişca, Biserica cetate din Cristian (1495), Biserica fortificată de la Dobârca (sec. XIII) şi Cetatea de la Călnic (1250).

Miercurea Ciuc (în maghiară Csíkszereda, germană Szeklerburg) este reședința și cel mai mare oraș al județului Harghita. Prima atestare este într-o scrisoare de la mama lui Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, datată la 5 august 1558, în care scutește locuitorii orașului de biruri în afara birurilor cuvenite Înaltei Porți otomane. Principalul monument este cetătea Mikó (1623). În anul 1661 trupele turco-tătare conduse de Ali, pașă de Timișoara, devastează Ciucul ca pedeapsă pentru participarea, fără acordul Înaltei Porți, la expediția militară împotriva Poloniei; se consemnează: "Păgânii ... au jefuit tot Ciucul”. Oraşul este la 662 m altitudine, pe malul râului Olt, în Depresiunea Ciucului. Este numit Mica Siberie datorită termperaturilor mici întâlnite în zonă.

Unul dintre principale oraşe turistice din România. În germană se numeşte Kronstadt. Patron al orașului este considerată a fi Fecioara Maria. Statuia acesteia se află pe unul dintre contraforturile Bisericii Negre, îndreptat spre Casa Sfatului, având stema Brașovului sculptată dedesubt în relief. Chiar dacă s-au găsit semnele unei locuiri încă din era neolitică, apoi dacică şi tradiţia preia anul 1203 ca anul naşterii oraşului, prima atestare documentară este în 1211. Oraşul a fost sub ocupaţie austro-ungară şi a cunoscut dezvoltarea în acea perioadă. Sunt foarte multe obiective în Braşov, o parte dintre ele sunt dezvoltate în articolele noastre. Oraşul de la poalele Tâmpei este cu siguranţă o destinaţie importantă care nu trebuie ratată! Stațiunea de iarnă Poiana Brașov se află la 12 km distanță de oraş. În Braşov se ţine festivalul Cerbul de Aur.

Unul dintre principale oraşe turistice din România. În germană se numeşte Hermannstadt. Este primul oraş din România care a purtat titlul de Capitală Culturală Europeană, în 2007. Oraşul a cunoscut o puternică dezvoltare în anii precedenţi lui 2007 şi după acea dată. Este cu siguranţă una dintre principalele opriri pentru turiştii străini care ne vizitează. Municipiul Sibiu a reprezentat și reprezintă unul dintre cele mai importante și înfloritoare orașe din Transilvania, fiind unul dintre principalele centre ale coloniștilor sași stabiliți în zonă. În vremea romană, zona Sibiului era cunoscută sub denumirea de Cibiniensis / Cibinium, de aici derivând numele râului ce trece prin oraș (Cibin) și denumirea românească a orașului. Sibiul a fost fondat pe locul unei mai vechi așezări, probabil slave, imediat după mijlocul secolului al XII-lea de coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății este făcută în 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic de la Vatican. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1223, dar există și mențiuni ale numelui Villa Hermanni. În anul 1241 a fost atacat, cucerit și parțial distrus de hoardele mongole. În secolul al XIV-lea, Sibiul a devenit un mare centru de comerț și timp de secole a fost cea mai importantă cetate germană din Transilvania. Meșteșugarii din oraș erau organizați în bresle, în 1376 fiind cunoscute un număr de 19 bresle. În anul 1366 Sibiul a fost declarat "oraș". Aici a fost publicat, în anul 1544, Catehismul Luteran, prima carte tipărită în limba română. Tot la Sibiu apare în 1788. Din 1692 Sibiu a fost capitala Transilvaniei. Stațiunea de iarnă Păltiniș se află la 37 km distanță de centrul municipiului, iar lacul glaciar Bâlea se află la aproximativ 100 km distanță de oraș.

Unul dintre principale oraşe turistice are României şi principalul oraş al Transilvaniei actuale. Până în 1974 se numea Cluj; în latină se numeşte Claudiopolis, în maghiară Kolozsvár, în germană Klausenburg. Numele de Cluj provine, cel mai probabil, din latinescul Castrum Clus, folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a desemna cetatea orașului medieval din acest loc. Klausenburg a fost una dintre cele șapte cetăți medievale săsești ale Transilvaniei (în germană Siebenbürgen, cu sensul de Șapte Cetăți). Primul nume românesc al orașului a fost Cluș, scris uneori și Klus. Denumirea de Cluj s-a încetățenit mai ales după ce orașul a devenit parte a Regatului României în 1918. Prima atestare documentară a unei așezări pe teritoriul de astăzi al Clujului a fost făcută de geograful grec Claudius Ptolemeu, care a menționat aici una dintre cele mai însemnate localități din Dacia, cu numele Napuca. Cea dintâi atestare a Napocii romane datează din perioada imediat următoare războaielor de cucerire a Daciei, din anii 107-108, și constă dintr-o bornă militară. Este pe malul drept al râului Samus. Napoca a evoluat de la statutul de simplu vicus la urbană (civitas) (Hadrian, în anul 124 d.Hr. - Municipium Aelium Hadrianum Napoca), apoi capitală de provincie devine colonia (Colonia Aurelia Napoca - de la Marcus Aurelius sau de Commodus). După retragerea administrației romane din Dacia, în anul 271 d.Hr., viața urbană odinioară înfloritoare avea să înceteze. În epoca medievală, Clujul a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1167, sub denumirea Castrum Clus. Istoria Clujului este foarte lungă şi plină de lucruri interesante. Printre ele amintim: aici a fost ars de viu Baba Novac; clujenii nu au participat la răscoala lui Gheorghe Doja fiindcă erau prosperi; după înfrângerea turcilor, la sfârşitul secolului XII reintră sub stăpânire austriacă; primeşte titlul de oraş liber; apoi a fost integrat în regatul maghiar (1867) şi era al doilea oraş ca importanţă din regat; între 1940-1944 a fost sub coroana maghiară, până trupele româneşti îi alungă pe unguri şi mărşăluiesc prin Budapesta. Mare centru universitar, cutural şi economic, Cluj-Napoca trebuie să fie şi el printre preferinţele turiştilor.

Este principalul centru din nord-estul României. Iașii au fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 și 1862 și capitala României între 1916-1918. Iașii sunt centrul cultural, economic și academic al Moldovei. Aici a fost fondată și funcționează prima universitate din România, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, astăzi una dintre cele mai prestigioase instituții academice din țară. Orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de domnul Moldovei Alexandru cel Bun. Totuși, deoarece existau clădiri mai vechi de această dată (spre exemplu presupusa Biserică armeană costruită în 1395), se crede că orașul este mult mai vechi, cel puțin cu câteva decenii înainte de această dată. În 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat aici capitala Moldovei de la Suceava. În 1640, Vasile Lupu a înființat aici prima școală în limba română și o tipografie în biserica Trei Ierarhi. În 1643, prima carte tipărită în Moldova a apărut la Iași. După căderea comunismului, orașul a rămas cel mai important centru cultural din afara arcului carpatic (în afara Ardealului extins, fosta ocupaţie austro-ungară), dupǎ București. Curiozitate: În 1862, când uniunea celor două principate (Ţara Românească şi Moldova) a devenit deplină sub numele de România, capitala țării a fost stabilită la București. Pentru a compensa pierderile provocate orașului în 1861, prin schimbarea sediului guvernului, s-a votat plata a 148.150 lei orașului, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Oraşul are multe premiere româneşti şi internaţionale.

Este oraşul revoluţiei din 1989, primul oraş liber al României, primul oraş iluminat electric din Europa continentală, primul oraş cu tramvai cu cai de pe teritoriul României, oraşul românesc cu prima fabrică de bere (şi altele). Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega. După avari au venit pecenegii, cumanii, bulgarii și valahii (românii). La sfârșitul mileniul au urmat maghiarii. Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în sec. X, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situată pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, Regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în 1212 sau în 1266. Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către oastea țăranilor răsculați condusă de Gheorghe Doja. Armatele răsculate, formate din iobagi români și unguri au avut câteva victorii împotriva armatelor nobilimii, dar au fost înfrânte lângă Timișoara iar Gheorghe Doja a fost ars de viu cel mai probabil lângă Castelul Huniazilor, în centrul oraşului. Timișoara a primit un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, care în urma vizitei sale din 1307 a ordonat construirea aici a unui palat regal. În timpul anarhiei feudale, acesta va muta capitala Ungariei la Timișoara. Numirea lui Ioan Huniade în funcția de comite de Timiș, în 1440 marchează un capitol aparte din istoria Timișoarei. Iancu de Hunedoara a fost cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creștinătății. El a transformat orașul într-o tabără militară permanentă și în domiciliul său, după ce s-a mutat aici împreună cu familia. În 1552 o armată otomană de 160.000 de turci cuceresc cetatea şi timp de 200 de ani Timişoara are status special în cadrul Imperiului Otoman, la fel ca Belgrad sau Buda. După repetate tentative, Eugeniu de Savoia cucerește cetatea în 1716, ea devenind oraș al Imperiului Habsburgic. Oraşul este reconstruit şi cunoaşte o nouă dezvoltare în această perioadă. În 1919 Banatul este împărțit intre România, Serbia și o mică parte în Ungaria, iar în Timișoara se instaurează, pentru prima oară în istoria cetății, administrația românească. Dupa incheirea dualismului Austro-Ungar (1918) pentru Timișoara această epocă a reprezentat o perioadă de înflorire, sub aspect economic și demografic. Instituțiile de credit investesc sume importante în dezvoltarea industriei locale. Este cu siguranţă unul dintre primele oraşe pe care trebuie să le vezi în România!

S-a numit şi Mureș-Oșorhei, Oșorheiu, Târgul Mureșului. În istorie a fost centrul cultural, industrial, economic și de educație a Ținutului Secuiesc. Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș (Marosszék), Comitatului Mureș-Turda, apoi a Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968). S-au descoperit vestigii preistorice (aprox 2000 î.Hr.), iar oficial în 1332 - 1370 Târgu Mureș figurează într-un registru de dijmă al Papilor ca Novum Forum Siculorum (Târgul nou al secuilor). În 1911 în centru exista o fântână cântătoare. În Colegiul Reformat au făcut studiile Gheorghe Șincai și Petru Maior; ai au avut un rol important în apariţia Școlii Ardelene, cea care urma să dovedească continuitatea daco-romană şi să militeze pentru dezvoltarea învățământului, pentru drepturi egale cu ale maghiarilor, secuilor și sașilor și pentru desființarea iobăgiei: "să fie înscăunată dreptatea și egalitatea, să fie asigurată existența națională și folosirea dulcii limbi materne pentru toate națiunile ce locuiesc în Ardeal și Ungaria, să se desființeze robotele fără nici o despăgubire ....”. În Târgu Mureș, în casa lui Avram Iancu (era cancelarist şi avocat), au prins contur ideile care se regăsesc în programul Adunării de la Blaj. Dacă tot ajungeți în Târgu Mureș, nu ratați nici Casa Memorială Avram Iancu. Asta dacă nu știați că o parte din activitatea profesională a lui Avram Iancu s-a desfășurat în Târgu Mureș. Urbea păstrează aerul de oraș medieval, cel puțin în partea centrală orașului. Cetatea medievală din secolul XVII este un alt obiectiv turistic important. Festivalul Peninsula este organizat lângă oraş, pe lamul Mureşului.

Deși primul sediu al Episcopiei romano-catolice din Satu Mare se aflase în altă parte, pe strada Mihai Eminescu, acolo unde se găsește astăzi Colegiul Doamna Stanca (vechiul Gimnaziu Catolic Regal), în 1805, pe baza planurilor arhitectului familiei Karolyi din Carei, Josef Bittheuser, se încep lucrările la noua reședință episcopală. Palatul Episcopal romano-catolic este un ansamblu de clădiri în stil neocclasic, amplasat pe strada 1 Decembrie 1918, la capătul dinspre Piața Libertății, în vecinătatea Catedralei romano-catolice. El a fost construit de-a lungul a 32 de ani (1805-1837), clădirea principală având formă de „U” și curte interioară, a cărei fațadă principală urmărește linia străzii 1 Decembrie 1918. Aripile dinspre Dobrogeanu Gherea și strada Teatrului sunt primele finalizate. Între anii 1837 și 1840 se construiește fațada principală, unind cele două aripi deja construite. În acest corp al clădirii este amenajată o capelă și sala festivă. Capela, aflată la etajul întâi a fost inițial o încăpere foarte simplă. În 1904 încep lucrări de reamenajare și în urma acestora este adus la Satu Mare altarul absidei, o construcție clasică din 1806, originară din capela cetății Ardud. Conform tradiţiei, în faţa acestui altar, în 1847 au fost cununați poetul Petofi Sandor și soția sa Szendrey Julia. Tot la interior, pe lângă sala festivă, una din încăperile emblematice, în imediata vecinătate a intrării se află o scară cu balustradă, cioplită din piatră. Casa scării a fost decorată în 2006 cu un crucifix de mari dimensiuni, adus din capela cetății Ardud. Crucifixul a fost sculptat în anul 1777. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, palatul episcopal suportă noi modificări. În prima fază (1859), se construiește o nouă aripă, paralelă cu cea dinspre strada Bisericii (Dobrogeanu Gherea) ce servește instituției ecleziastice, ca seminar teologic, iar apoi se mai construiește și aripa de legătură dintre seminar și palat. Bombardamentele din 1944 asupra orașului Satu Mare nu ocolesc palatul episcopal. Cu toate că au loc noi intervenții de renovare, clădirea și fațadele neoclasice cu un etaj, și-au păstrat până în zilele noastre caracterul unitar și decorațiile originale.

Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare. Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai patru luni și jumătate ceea ce constituie un record pentru acea vreme. Viata monahală s-a întrerupt in anul 1785 dupa anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic și s-a reluat în anul 1991. Curiozitate: O candelă aprinsă veghează mormântul Sfântului Daniil Sihastru de unde obștea mănăstirii ia binecuvântarea pentru slujbele de: dimineață, după-amiază, și de la miezul nopții. Mănăstirea a devenit celebră datorită picturii deosebite şi a tonului de albastru care rămâne un mister şi este denumit Albastrul de Voroneţ. Aceasta este şi principala atracţie a mănăstirii. O mare parte din pictură este cea originală din vremea lui Ştefan cel Mare.

Această biserică, construită la 1414, din piatră de râu, în stilul sala cu tavan, este singurul ansamblu iconografic bizantin din Transilvania sec. XV, păstrat integral. Pictura iniţială, păstrată aici sub straturi succesive de var, nu are numai o valoare artistică deosebită, ci ea reprezintă un inestimabil "document istoric”. Astfel Sorin Ulea spune că pictura de la Ribiţa, şi în special chipul Arhanghelului Mihail pictat în altarul acestei biserici "e un document istoric şi încă unul infinit mai important decât un document scris ce s-a păstrat de pe la 1400”. Acelaşi autor spune despre pictura de la Ribiţa, că ar fi "unicul document istoric ce dovedeşte fără replică posibilă ci doar prin simplul fapt că există, continuitatea românilor din Transilvania, continuitate nu numai biologică ci şi culturală”.

Ctitorie a marelui vornic Cernica Ştirbei şi a soţiei sale Chiajna, Mănăstirea Cernica este atestată documetar din 1608, în timpul domniei lui Radu Vodă Şerban, fiul lui Mihnea Vodă. În acel an Vornicul Cernica Știrbei a construit o biserică din lemn cu hramul „Sfântului Nicolae”, refăcând un vechi schit și înzestrându-l cu pământuri, păduri și sate. Cercetări arheologice mai recente au demonstrat că această ctitorie a fost pusă pe locul unei așezări monahale mai vechi, pierdute în desișurile codrilor Colentinei. Denumită, la începuturi Grădiștea Floreștilor, mănăstirea și-a schimbat numele, adoptându-l pe cel al întemeietorului ei, nume pe care îl păstrează și astăzi. Așezarea s-a dezvoltat de la mica obște de călugări, zidită pe ostrovul „Sf. Nicolae”, în mijlocul unui lac, ajungând complexul mănăstiresc de astăzi, întins până pe ostrovul „Sf. Gheorghe”. Vechea biserică cu hramul „Sf. Nicolae” a vornicului Cernica Știrbei a fost adaptată de către stareții ce s-au succedat de-a lungul timpului, însă actuala biserică a fost construită după cutremurul din 1802, de către starețul Timotei, fiind terminată abia prin anul 1815, în timpul domnitorului Ion Gheorghe Caragea. În forma inițială ea avea 8 turle și un pridvor deschis, pictura interioară fiind realizată de zugravul Fotache, unul dintre ultimii meșteri ai picturii medievale. După cutremurele din 1838-1840, fiind foarte grav afectată, biserica a fost refăcută în mai multe rânduri, ultima mare restaurare fiind cea din 1965-1967, prin grija patriarhului Iustinian. Cea de-a doua biserică din ostrovul „Sf. Nicolae” este biserica „Sf. Lazăr”, operă a starețului Gheorghe, din anul 1804. De dimensiuni reduse, cu decorațiuni exterioare bogate, din piatră sculptată, și cu interiorul pictat de I. Keber și Frujinescu biserica „Sf. Lazăr” reprezintă o adevărată bijuterie asimetrică, zveltă, cu plan trilobat, două coloane la intrare și scară pe stânga. Este o biserică de cimitir, la demisol aflându-se camera mormintelor. În vremea Sf. Ierarh Calinic au fost ridicate pe ostrovul „Sf. Gheorghe” zidurile împrejmuitoare - cu o arhitectură tipică zonelor de câmpie, biserica „Sf. Gheorghe”, clădirea stăreției și aproape toate casele și chiliile, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolnită. Înălțată între anii 1831-1832 biserica cu hramul „Sf. Gheorghe” este ctitoria Sfântului Calinic și a arhiereului Ioanichie Stratonichias. A fost distrusă la scurt timp, de cutremurul din 1838, și rezidită apoi, în 1842, sub domnia lui Alexandru Ghica. A fost restaurată în perioada 1965-1967 de Patriarhul Iustinian, împreună cu tot ansamblul mănăstiresc. Pictura din interiorul bisericii este realizată de zugravul Adam, în pronaos aflându-se portretele în ulei ale ctitorilor Calinic și Ioanichie Stratonichias, acestea fiind opera pictorului Sava Hentia. Iubitor de cultură, Sf. Ierarh Calinic a pus și bazele unei valoroase biblioteci și a deschis aici și o școală de pictură bisericească. Vechea chilie în care a trăit acesta este acum casă memorială și se află pe ostrovul „Sf. Gheorghe” de pe lacul Cernica. Păstrează obiecte vechi ce i-au aparținut marelui staret. Mănăstirea Cernica, adăugată pe lista monumentelor istorice a României, cu codul LMI: IF-II-a-B-15300 este situată la vreo 12 km de București, în comuna Cernica, județul Ilfov. Se poate ajunge aici pe DN3, dinspre București, mergând spre est până în comuna Pantelimon, iar apoi spre dreapta până în comuna Cernica. Se află pe DJ 301 - Șoseaua Cernica.

Mănăstirea Prislop reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania şi este situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara, la aproximativ 13 km de Haţeg. Este datată spre sfârșitul secolului XIII și începutul secolului XIV, de aproape șapte secole păstrând vie credinţa ortodoxă a românilor de pe aceste meleaguri.

Mănăstirea Snagov este un important monument istoric și de artă feudală din Țara Românească, care se găsește pe pe insula situată în partea nordică a lacului Snagov, din apropierea localității Snagov. Mănăstirea este probabil una din ctitoriile domniei târzii a lui Mircea cel Bătrân, fiind prima dată atestată documentar în 1408.

Biserică veche aflată chiar lângă Stejarul din Borzești, cel cuprins în legenda cu Ștefan cel Mare (obiectiv separat). Este singura biserică ridicată de Ștefan cel Mare care nu e legată de o victorie într-o bătălie, ci pentru amintirea prietenului (Gheorghiță, Mitruț) său ucis de tătari chiar lângă acel loc. Nu ratați nici Muzeul din Borzești. Idee primită de la Elena Cristina Cantacuz (met...c@gmail.com)

A fost ridicată în 1531, reclădită la 1626. Este situată în județul Maramureș, comuna Ocna Șugatag, satul Breb, la 27 km de municipiul Sighetu Marmației.

A fost ridicată pe la 1700. Este situată în județul Maramureș, orașul Borșa (pe drumul național 18, la 80 de km de la Iacobeni prin pasul Prislop).

A fost ridicată în 1739, cu concepție structurală de excepție. Este situată în județul Maramureș, comuna Fărcașa, satul Buzești, la 25 km de municipiul Baia Mare

A fost ridicată în 1723, pe dealul numit Bicăjel. Este situată în judeţul Maramureș, comuna Bicaz, satul Bicaz, la 62 km de municipiul Baia Mare (la 18 km de localitatea Cehu Silvaniei, judeţul Sălaj).

Mănăstirea este un ansamblu (parțial) rupestru din secolul XIV, reînființat în anul 1512, în perioada domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521). Biserica mănăstirii este săpată în stâncă (gresie). Lângă biserică, săpat tot în stâncă, se află trapeza mînîstirii, sala de mese a mănăstirii, un spațiu dăltuit la rându-i în stâncă, despre care tradiția afirmă că a fost folosit de Neagoe Basarab ca tribunal în aer liber, pentru a face judecăți publice. Este situată la 400 m de centrul comunei Corbi, pe malul stâng al Râului Doamnei (județul Argeș). Această localitate este atestată ca fiind locul de baștină al Corvineștilor. În prezent încă se mai pot observa în zonă ruinele castelului lui Voicu, tatăl lui Ioan Corvin. Biserica rupestră de la Corbii de Piatră a fost săpată în peretele masiv de stâncă, înalt de circa 30 m și lung de 14,5 m. În 1897, în timpul slujbei de Înviere, peretele vestic al naosului s-a surpat, nerănind pe nimeni. În vara aceluiași an, credincioșii au adus niște meșteri italieni cioplitori în piatră de la Albeștii de Mușcel pentru a reconstrui peretele surpat. Biserica este deosebit de valoroasă, nu numai prin felul în care a fost implantată în stâncă, ci și prin pictura care o împodobește, despre care specialiștii afirmă că este în cea mai pură tradiție bizantină, datând din secolul al XIV-lea sau chiar mai devreme. Sfântul lăcaș era cunoscut în vechime și sub numele de mănăstirea de la Meriș sau mănăstirea Meriș. Inițial, biserica avea 2 altare pe un singur naos, caracteristică prin care biserica rupestră este unică la noi în țară. Deasupra peretelui vestic al bisericii rupestre este amplasată o cruce de tip latin cu capitel piramidal detașabil de la anul 1761. La aproximativ 280 m de biserică se află piatra și stânca haiducului corbean Zdrelea.

A fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII -lea, într-o arhitectură de tip maramureşeană, cu o planimetrie echilibrată, ce impune prin armonia proporțiilor. Este situată în județul Maramureş, comuna Remetea Chioarului, satul Remetea, la 25 km de municipiul Baia Mare.

A fost sfințită la 1672 de mitropolitul Sava Brancovici de Alba Iulia, ca metoc al Mănăstirii Putna. Este situată în județul Maramureș, comuna Moisei, satul Moisei, pe Izvorul Negru la 10 km de orașul Borșa (la 3 km de Drumul Național 18).

A fost construită la 1883 de către comunitatea greco catolică, care a cumpărat-o din localitatea Suciu de Sus, unde ființa de pe la 1695. Este situată în județul Maramureș, satul Rogoz, sat aparținător de orașul Târgu Lăpuș, la 6 km de orașul Târgu Lăpuș.

Construită inițial ca mănăstire atestată în anul 1390. Este situată în județul Maramureș, comuna Călinești, satul Călinești, la 30 km de municipiul Sighetu Marmației.

A fost ridicată în anul 1784, de meșteri din dreapta Tisei, în stil moldovenesc. Este situată în județul Maramureș, comuna Călinești, satul Călinești, la 30 km de municipiul Sighetu Marmației.

A fost ridicată pe la 1700, deosebindu-se prin forma rotundă dată de pridvorul pentagonal. Este situată în județul Maramureș, comuna Strâmtura, satul Glod, pe Valea Izei, la 35 km de municipiul Sighetu Marmației.

Biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril a fost ridicată între anii 1560 – 1633 de călugări ortodocși. Este situată în județul Maramureș, comuna Giulești, satul Mănăstirea, la 18 km de de municipiul Sighetu Marmației (la 3 km de Drumul Național 18).

A fost construită în anul 1773. Biserica de piatră, este situată în jud. Maramureș, în centrul satului Tăuții de Sus, la șoseaua Baia Mare- Sighetu Marmației, la 5 km de municipiul Baia Mare, și este împrejmuită cu un frumos gard de piatră.

Datează din sec. al XV-lea , este construită în stil gotic, cu ancadramente la ferestre, uși și contraforți. Biserica este amplasată în județul Maramureș, în centrul satului Tăuții de Sus, la șoseaua Baia Mare- Sighetu Marmației, la 5 km de mun. Baia Mare

Biserica de lemn Nașterea Maicii Domnului a fost ridicată la 1655, ca lăcaș de cult mănăstiresc, fiind strămutată pe actualul amplasament pe la 1720, de către nobilul localnic Samuel Lipcei, fost jurat de maramureș. Este situată în județul Maramureș, comuna Rona de Jos, satul Rona de Jos, pe Valea Izei, la 12 km de municipiul Sighetu Marmației.

A fost ridicată pe la 1760 și face parte din grupul lăcașelor de cult de tip maramureșean. Este situată în județul Maramureș, comuna Șieu, satul Șieu, pe valea Izei, la 35 km de municipiul Sighetu Marmației și 45 km de orașul Borșa.

A fost ridicată între anii 1672 – 1890. Este inclusă în complexul memorial Vasile Lucaciu din Șișești. Este situată în județul Maramureș, comuna Șișești, satul Șișești, la 12 km de municipiul Baia Mare.

Biserica de lemn din Budești Josani este o biserică de lemn maramureșeană în cheotori, datată 1643, care este considerată o construcție "magnifică" pentru epoca sa și mult timp după aceea. Are un plan dreptunghiular, cu absida poligonală, decroșată. Picturi murale populare sunt datate din anul 1762. Biserica a fost inclusă pe lista patrimoniului mondial al UNESCO în decembrie 1999. Biserica de lemn din Budești-Josani are hramul Sfântului Nicolae încă din anul datării sale, 1643.

Biserica Sfântul Ilie a fost ridicată la 1675 în stil maramureșan și s-a construit potrivit tradiției din lemnele aflate în jurul locului ales pentru construcție. Este situată în județul Maramureș, comuna Remetea Chioarului, satul Posta, la 31 km de municipiul Baia Mare.

A fost ridicată între anii 1717 – 1720, pe locul alteia mai vechi, arsă de tătari. Este situată în județul Maramureș, comuna Rozavlea, satul Rozvlea, pe Valea Izei, la 35km de municipiul Sighetu Marmației.

A fost ridicată la 1642, pe locul alteia mai vechi. Este situată în județul Maramureș, comuna Ocna Șugatag, satul Șugatag, la 20 km de municipiul Sighetu Marmației (Drumul Național 18).

A fost ridicată în secolul al XVII-lea, în mijlocul cimitirului, respectând caracteristicile bisericilor de lemn maramureșene. Este situată în județul Maramureș, comuna Săcălășeni, satul Săcălășeni, la10 km de municipiul Baia Mare.

Biserica de lemn Sfântul Nicolae (Buleni), a fost ridicată pe la 1720. Este situată în județul Maramureș, orașul Șăliștea de Sus, pe Valea Izei, la 50 km de municipiul Sighetu Marmației și 25 km de orașul Borșa.

Este un ansamblu de cinci vâltori din zona Săpânța, realizate din lemn, datează din sec XIX. Ansamblul este situat în sat Săpânța, com Săpânța, pe Drumul Național 19 la 19 km de mun. Sighetu Marmației, jud. Maramureș

Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cunoscută și sub denumirea Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, este un așezământ monahal de călugări. Inițial, a avut o biserică de lemn având dublu hram (Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii), fiind construită în 1657, din inițiativa vornicului Preda Brâncoveanu. Între anii 1696 - 1707 s-a construit o biserică de zid, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu. Picturile murale interioare au fost executate în 1766, de zugravii Ionașcu și Pană. Mănăstirea a fost dărâmată cu tunul de generalul habsburgic Preiss în 1785, în timpul răzmerițelor religioase din Ardeal. Mitropolitul Nicolae Bălan a început restaurarea bisericii în anul 1926, iar sfințirea a fost făcută în 1946, în timpul lui Mihai I, Regele Românilor, al cărui portret îl putem vedea pictat în interiorul bisericii, Regele Mihai I, fiind un al doilea ctitor al mănăstirii.

A fost ridicată în secolul al XVII – lea, în mijlocul cimitirului, tencuită ulterior interior și exterior. Este situată în județul Maramureș, comuna Strâmtura, satul Strîmtura, pe Valea Izei, la 27 km de municipiul Sighetu Marmației.

A fost ridicată pe la 1630. Este situată în județul Maramureș, comuna Vadu Izei, satul Valea Stejarului, pe Valea Izei, la 14 km de municipiul Sighetu Marmației (la 3 km de Drumul Național 18).

Este menționată documentar din anul 1440 fiind construită in stil gotic.Ulterior devine reformată,in 1632 fiind ridicați contraforții exteriori de sprijin,in 1733 s-a construit gardul de piatră iar turnul s-a ridicat in anul 1894.Este situată in orasul Tăuți Măgherăuși aflat la 9 km de municipiul Baia Mare.

A fost ridicată în 1718, în localitatea Bogdan Vodă (Cuhea) așezare, ce era centrul cnezatului de pe Valea Izei. Este situată în județul Maramureș, comuna Bogdan Vodă, satul Bogdan Vodă, pe Valea Izei, la 50 km de municipiul Sighetu Marmației.

Cunoscută de localnici ca Bisericuța mică, datează probabil anterior anului 1733. Este situată în județul Maramureș, comuna Cupșeni, satul Cupșeni, la 68 km de municipiul Baia Mare și 20 km de orașul Târgu Lăpuș.

Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei se află în localitatea Strei, în vecinătatea orașului Călan, județul Hunedoara. Construită în stilul de trecere de la romanic spre gotic, într-o viziune locală, la cumpăna dintre secolele 13 și 14 (anno 1392), biserica din Strei este unul dintre cele mai vechi și reprezentative monumente de arhitectură transilvană.

Mănăstirea pe defileul Jiului. Tradiţional se crede că prima mănăstire aici ar fi fost întemeiată în secolul XIV, dar oficial apare în documente abia din a doua jumătate a sec. al XVII-lea.

Mănăstirea Slatina este o mănăstire ortodoxă din România, construită între anii 1553-1564 în satul Slatina din comuna Slatina (județul Suceava) de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu. Biserica mănăstirii are hramul Schimbarea la Față (sărbătorit în fiecare an pe 6 august).

Mănăstirea Dervent este o mănăstire ortodoxă situată în satul Galița. Nu se poate spune când a fost înfiinţat primul aşezământ monahal în această zonă, dar izvoarele istorice consemnează apariţia Derventului în secolul al IX-lea, întemeiată de călugări autohtoni, aparţinând de eparhia Tomisului şi Durostorumului.

Mulţi străini au auzit despre bisericile de lemn din România – puţini ştiu că avem şi noi aşa ceva în Banat, nu departe de Timişoara. Martore ale unui trecut zbuciumat, bisericile de lemn din zona Făgetului se găsesc prin sate de deal şi de munte – Crivina de Sus, Pietroasa, Poeni, Româneşti, Zolt, Povergina etc. etc.; toate sunt în sine localităţi pitoreşti, destul de izolate, cu viaţă tradiţională. Am putea numi această zonă "Banatul Mioritic". Majoritatea bisericilor de lemn adăpostesc frumoase picturi interioare (cel mai adesea din sec. al XVIII-lea), ce pot constitui o introducere captivantă în lumea bisericii ortodoxe. Din păcate majoritatea bisericilor (inclusiv picturile din interior) sunt degradate şi ar necesita intervenţii urgente pentru reparaţii (mai ales ale acoperişurilor) şi restaurări.

După ce lăsăm în urmă ultimele case din Vânători şi străbatem "Braniştea" în care au crescut în egală măsură copaci şi legende, abandonăm şoseaua principală îndreptându-ne spre rezervaţia "Dragoş Vodă" (DJ 155 C) şi mai departe, către Mănăstirea Neamţ, cea mai veche şi cea mai importantă aşezare monastică a Moldovei.

Mănăstirea Secu, unul dintre cele mai cunoascute și vizitate așezăminte monahale din ținutul Neamțului, este situată la o distanță de 22 de km de orașul Târgu Neamț, șoseaua ce leagă orașul Târgu Neamț de comuna Pipirig fiind principala cale de acces spre acest vechi lăcaș ce se înscrie în neprețuita salbă de monumente bisericești din ținutul Neamțului. Astfel, la o distanță de 4 km de șoseaua Târgu Neamț Pipirig, în liniștea fermecătoare a poienilor, în vecinătatea Părului Secu, se vede Mănăstirea Secu, așezată la poalele Muntelui Vasan, având înfățișarea unei cetăți medievale, cu ziduri groase și turnuri de apărare, turle ce se înaltă asemenea unor sulițe uriașe profilate pe fundalul verde al munților înveșmântați în haină pădurilor de brazi și faci care înconjoară, ca o cetate naturală, această așezare monahală.

Mănăstirea Călugăra datează din anul 1858 când auzul cântărilor sfinte ce răsăreau din stâncă l-a îndemnat pe teologul Alexie Nedici din Ciclova Montană să ctitorească aici o mănăstire. Mai mult decât atât în aceste locuri binecuvântate a existat din totdeauna în conştiinţa localnicilor existenţa unui loc binecuvântat unde pusnicii îşi alinau setea de Dumnezeu drept pentru care credincioşii au numit aceste locuri Valea Călugărului. Confirmarea acestor tradiţii au făcut-o Sfintele Moaşte pietrificate şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care au fost găsite aici presupunându-se că a fost pictată la Muntele Athos şi adusă în aceste locuri. Aceste lucruri au determinat intrarea în cinul monahal a teologului Alexie Nedici care cu îngăduinţa Episcopului Emilian Kenghelaţporneşte în februarie demersurile ctitoririi acestei sfinte mănăstiri. Definitivarea şi sfinţirea mănăstirii s-a făcut cu mare fast la data de 1 octombrie 1861 de către Episcopul Emilian Kenghelaţ din Vârşeţ, hramul dăruindu-se "Acoperământul Maicii Domnului”.

Mănăstirea Frasinei este situată la doar 17 km. de Rm.Vâlcea. Viață monahală de aici se călăuzește după cea de la Sfântul Munte ATHOS Cele mai puternice exorcizări din România au loc la MĂNĂSTIREA FRASINEI-VÂLCEA. În această Sfântă Mânăstire, femeile nu au acces. Cele care s-au încumetat să pătrundă aici în straie bărbătești au dispărut tragic. Femeile se roagă la "Bisericuța de Jos". Aici se petrec cele mai mari minuni.

Mănăstire de călugări cu hramul Sfânta Treime, situată pe malul drept al pârâului Tâmpa.

Nu se cunosc prea multe date despre biserica săpată în stâncă, începuturile sale identificându-se cu descoperirea icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni, care datează din vremea lui Negru Vodă. După unii istorici, acest locaș ar fi fost o catacombă creștină de pe timpul romanilor, după alții un templu închinat zeului Zamolxes. Biserica a suferit mari stricăciuni în urma bombardamentelor din Primul Război Mondial.

Mănăstirea Suzana e situată într-un fermecător cadru natural, pe Valea Teleajenului, la 760m altitudine.

Biserica Sfântul Nicolae din Densuș este una din cele mai vechi biserici din România în care serviciul liturgic se desfășoară neîntrerupt până în prezent. Edificiul a fost ridicat în secolul al XIII-lea în stil romanic, pe ruinele unei construcții din antichitate (sec. IV). De plan pătrat (cca 6 x 6 m), naosul este străpuns de un turn în jurul căruia se află un spațiu îngust acoperit cu o boltă de sprijin. Spre est se află o absidă semicirculară, atât la interior cât și la exterior, având pe latura sudică un diaconicon de mari dimensiuni. Acoperișul întregii construcții este din plăci de piatră. Încăperi anexe au fost adăugate pe latura sudică în sec. XIV-XV. Construită din pietre fasonate romane aduse din ruinele din apropiere, biserica are o înfățișare ciudată care nu ascunde însă amprentele stilistice ale romanicului târziu. Valoroasele fragmente de pictură murală, datând din 1443, opera unei echipe de maeștri, în frunte cu Ștefan, unul din primii zugravi români cunoscuți, vădesc strânse legături stilistice cu picturile de epocă din Țara Românească. Lăcașul a fost folosit ca biserică de către românii care au îmbrățișat calvinismul, iar după unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei a devenit biserică greco-catolică. În 1948, odată cu interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma, lăcașul a fost trecut de autoritățile comuniste în folosința Bisericii Ortodoxe Române.

Mehadia - "Ulici". Biserică medievală din secolul XIV, investigată arheologic în perioada 1985-1986. Ruine.

Biserica rotundă din cadrul curtii nobiliare (sec. XII-XIV). Ruine.

Biserica si conacul Mănăstirii Zlatiţa (sec. XVIII)

Mănăstirea Sucevița este o mănăstire din România, situată la 18 km de Rădăuți (județul Suceava). Tradiția așează pe valea râului Sucevița, între dealuri, o biserică din lemn și o schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea. Legenda spune că, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine știe căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcții. Documentar, mănăstirea este atestată la 1582, în vremea domnitorului Petru Șchiopul.

Mănăstirea Sihăstria este o mănăstire ortodoxă de călugări, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, situată în partea de nord a județului Neamț, la 22 km de orașul Târgu Neamț, pe șoseaua ce duce spre Pipirig-Vatra Dornei.

Mănăstirea Moldoviţa este una din vechile aşezări călugăreşti, cu un important şi glorios trecut istoric, străjuitoare de veacuri la hotarul Moldovei de nord, situată în comuna Vatra Moldoviţei la o distanţă de circa 15 km de comuna Vama.

Mănăstirea Bistrița, ctitorie a boierilor Craiovești (Barbu, Banul Craiovei și frații săi Pârvu vornicul, Danciu armașul și Radu postelnicul), a fost zidită între anii 1492-1494. Ea se află în satul Bistrița aparținând de comuna Costești din județul Vâlcea, pe pitoreasca vale a râului cu același nume. Prima atestare documentară a sa este un act din 16 martie 1494 al lui Vlad Călugărul. Mănăstirea a fost distrusă din temelii de către Mihnea Vodă la 1509. Un document al vremii specifică că Mihnea Vodă, care lupta împotriva Craioveștilor, "și mănăstirea lor, carea o făcuse ei pre râul Bistriții din temelie o au risipit". Este refăcută în timpul lui Neagoe Basarab între 1515 - 1519 tot de către boierii Craiovești. Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei aduce de la Constantinopol cea mai de preț comoară a lăcașului, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. Legenda spune că moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Croiovescu de la un turc cu aur.Turcul bănuia că va lua o sumă importantă echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă dragostea banului față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler, întradevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu pune galbenii talerul se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame:"Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage". Se mai spune că la 1763 când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureștiul, este adusă racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute ciuma a început să dea înapoi dispărând definitiv. În anul 1656 Constantin Voievod, donează o raclă de argint în care să fie așezate sfintele moaște.

Inițial, mănăstire de călugări, din anul 1999, se transformă în mănăstire de maici, dependentă de stăreția Mănăstirii Bistrița (județul Vâlcea). Este construită de domnitorul Matei Basarab între anii 1633-1634. Se află pe un versant de munte vis-a vis de mănăstirea Bistrița. Este foarte greu de ajuns, datorită cotei ridicate unde se află. În prezent accesul auto este favorizat de șoseaua de acces a carierei de calcar existentă lângă lăcaș. Studiile au constatat că este construită pe locul unde au mai existat biserici.

Mânăstire aflată la marginea Caransebeșului

Bisericuta este construita din barne de lemn pe o fundatie de piatra si un soclu de 1,5 m, in interior peretii fiind tencuiti si pictati. Pana la inaltimea de 1,3 m, peretii din interior sunt captusiti cu placaj gros. Este compartimentata in altar, naos si pronaos. Naosul este delimitat de pronaos prin doi stalpi puternici din lemn, care sustin si arcadele turlei, in pronaos, de jur imprejur, sunt lavite din scandura si placaj gros, folosite de credinciosi varstnici si de cei bolnavi. Are o turla foarte inalta, dupa modelul bisericilor de lemn din Maramures si Muntii Apuseni, pentru a usura caderea zapezii pe timp de iarna. Catapeteasma este sculptata in lemn de stejar de catre sculptorul Stefan Cajo din Timisoara, acelasi care a sculptat si catapeteasma catedralei mitropolitane din Timisoara. Pardoseala este din scandura de brad, iar acoperisul, inclusiv turla, este acoperit cu sindrila. Bisericuta a fost sfintita de P.S. Vasile Lazarescu, Episcopul Caransebesului,in Mai 1940.

Mănăstirea Cârța a fost în evul mediu un așezământ monahal cistercian din Țara Făgărașului, mănăstire filială a Abației Igriș. Înființarea mănăstirii de la Cârța a fost datată în anul 1202, în orice caz în timpul regelui Emeric. Ulterior regele Andrei al II-lea al Ungariei a prevăzut anumite privilegii pentru acest așezământ. Regele Matia Corvin a desființat mănăstirea în data de 27 februarie 1474, iar bunurile ei le-a transferat Bisericii Prepoziturii din Sibiu. Ansambul mănăstirii se află în stare de ruină, doar o capelă fiind folosită până în prezent de comunitatea evanghelică săsească.

Ansamblul cuprinde: poarta specifică maramureșeană, turnul cu clopotnița, biserica (cu o înălţime de 57m), altarul de vară, chiliile, capela (construită pe mai multe nivele), casa maiștrilor şi casa (atelierul) artiștilor. Recent a fost construit Muzeul din incinta mănăstirii. În folclor se spune ca mănăstirea fost mai întâi construită în Valea Slatinii, pe malul stâng al Izei și strămutată ulterior pe malul drept, în locul numit mai târziu Podurile Mănăstirii. Mănăstirea Bârsana a fost construită la mijlocul secolului al XVI-lea,de către familia lui Dragoș voievod, pe una din proprietățile acestora. Vechea mănăstire, cu hramul Sfântul Nicolaie, era unul dintre cele mai importante edificii de cultură din Maramureș, dat fiind că multă vreme a fost rezidența episcopilor ortodocși până la sosirea regimului habsburgic. Vechea Mănăstirea Bârsana a fost cea ma importantă școală de preoți din zonă și lăcaș de cultură pentru regiune. Aici se puteau găsi cărți de cult în limba română, aduse din Moldova și Țara Românească. Mănăstirea avea propriul său atelier unde erau pictate icoanele. Până nu de mult, Biserica de lemn a Mănăstirii Bârsana era cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Acum este depăşită de biserica nouă de lemn de la Săpânţa.

Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită de Mihai Eminescu "Ierusalimul Neamului Românesc". Mănăstirea se află la 33 km de orașul Rădăuți, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc. A fost construită între 1466 şi 1469 de către Ştefan cel Mare, care este înmormântat aici. Fațadă estică a turnului de la intrare conţine stema Moldovei datată 1471; turnul zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță are pe fațada de vest reunite stemele Moldovei și ale Țării Românești. Singura clădire rămasă din vremea Voievodului Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. La 1 km de mănăstire este biserica de lemn din cimitirul satului Putna. Partea de răsărit a acestei biserici este datată din primii ani ai secolului al XV-lea; se spună că a fost adusă de Ștefan cel Mare de la Volovăț.

Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” este vizibilă de pe drumul european Deva-Arad și se arată ciudată prin existența a două turle. Are dimensiuni modeste, dar forme viguroase și expresive. Se numără printre cele mai vechi și valoroase monumente românești din întreaga țară, datând din deceniile de mijloc ale secolul XIII.

Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Țara Românească. În apropierea mănăstirii Curtea de Argeș se află fântâna meșterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare. Balada Monastirea Argeșului spune că meșterul Manole și-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soția (Ana), deoarece în mod inexplicabil tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda dă o explicație și pentru fântâna meșterului Manole: când domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire și mai frumoasă decât aceasta. Aceștia răspunzând afirmativ, domnitorul, pentru a împiedica posibila construcție a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate și astfel cei "zece meșteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș. Ei și-au făcut aripi din șindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, dar toți au murit. În locul unde s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor - fântâna meșterului Manole. Mănăstirea este la ieşirea din Curtea de Argeş, spre Transfăgărăşan.

Biserică ridicată în stilul romanic, între 1313-14, pe locul unei biserici de lemn datate 1130-1140, biserica din Streisângeorgiu este una din cele mai vechi construcții medievale din Transilvania și România cunoscute până în prezent și păstrate în funcțiune. Nu numai vechimea ce și arhitectura ei bine conservată, pictura valoroasă din trei perioade diferite: 1313-14, 1409 și 1743, și nu mai puțin situl arheologic, fac din această biserică una dintre cele mai prețioase monumente de arhitectură medievală transilvană. Streisangeorgiu este la marginea orașului Călan, aproape de drumul care leagă Banatul de Transilvania, între Hațeg și Simeria (Caransebeș - Hațeg - Simeria).

Biserica de lemn a vechii mănăstiri a Bârsanei se află azi în satul Bârsana, comuna Bârsana, în județul Maramureș, pe dealul numit Jbâr. Această biserică (monument istoric) nu trebuie confundată cu noua biserică de lemn din actualul complex monahal "Mănăstirea Bârsana", aflată la câțiva km distanță, pe locul unde s-a aflat aproximativ între anii 1739-1795 biserica tratată aici. Datează din anul 1711 și are hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Chiar dacă e mai mică la mărime, prin arhitectura este se încadrează în stilul clasic al Maramureșului. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: MM-II-m-A-04517 și a fost inclusă pe lista de patrimoniu cultural mondial UNESCO împreună cu alte șapte biserici din județul Maramureș în decembrie 1999. Bisericile de lemn din Budești Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz este situată în Țara Lăpușului.

Biserica de lemn din Budești-Josani este o biserică de lemn maramureșeană în cheotori, datată 1643. Se află în satul Budești, comuna Budești, județul Maramureș și este considerată o construcție "magnifică" pentru epoca sa și mult timp după aceea. Are un plan dreptunghiular, cu absida poligonală, decroșată, iar picturile murale populare sunt datate din anul 1762. Biserica a fost inclusă pe lista patrimoniului mondial al UNESCO în decembrie 1999 și se află pe lista monumentelor istorice cu codul LMI: MM-II-m-A-04530. Biserica de lemn din Budești-Josani are hramul Sfântului Nicolae încă din anul datării sale, 1643. În biserică se păstrează, de asemenea, un mare număr de icoane pe lemn datând din sec. XVII-XVIII, și se pare chiar mai vechi, precum și o valoroasă colecție de icoane pe sticlă. Printre icoanele cele mai interesante este aceea a Sf. Ioan Botezătorul care aparținea unei biserici ridicate înainte de sec XV; o inscripție în slavonă într-un colț, spune că ,,această sfântă icoană s-a făcut de mult greșitul Gheorghe”. În interior se păstrază o parte din zalele lui Pintea Viteazul, haiduc legendar al Maramureșului care zice-se și-a lăsat el însuși în grija bisericii cămașa de zale și coiful, după lupta contra tătarilor în 1717. Bisericile de lemn din Budești-Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Țara Lăpușului.

Biserica de lemn din Poienile Izei, Sfânta Paraschiva, este una dintre cele mai vechi bisericile de lemn din Maramureș, datând din 1604. Prezintă două etape de dezvoltare: partea de jos a zidurilor este din prima etapă, de pe vremea când fundațiile erau pătrate; a doua etapă a adus înălțarea zidurilor, decorarea interiorului cu picturi și este din secolul XVIII. În prima parte a anilor 1900 s-a construit veranda. Ea poartă hramul Sfintei Cuvioase Parascheva și se află în satul Poienile Izei, comuna Poienile Izei, județul Maramureș. A fost introdusă în patrimoniul mondial al UNESCO în decembrie 1999 și se află pe noua listă a monumentelor istorice cu codul LMI: MM-II-m-A-04605. Bisericile de lemn din Budești-Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Țara Lăpușului.

Biserica de lemn Sf. Paraschiva din Desești a fost inclusă în decembrie 1999 pe lista patrimoniului mondial UNESCO împreună cu alte șapte biserici din județul Maramureș. Biserica din satul Desești, comuna Desești, județul Maramureș reprezintă “unul din monumentele caracteristice Maramureșului secolului al XVIII-lea” (1770). De-a lungul anilor 1996, 1997 și 1998 s-au derulat ample lucrări de restaurare, care au vizat atât arhitectura cât și pictura parietală. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice cu codul LMI: MM-II-m-A-04566. Bisericile de lemn din Budești-Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Țara Lăpușului.

Biserica veche din deal de la Ieud a fost construită de familia nobilă locală Balea la începutul secolului al XVII-lea. Biserica datatå din a doua decadă a secolului al XVII-lea, fiind cu un secol mai veche decât biserica de lemn din șes, a doua biserică de lemn din sat, și una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureș. În austeritatea ei exterioară, încălzită în interior de cioplitura consolelor și de culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Ieud Deal reprezintă un vârf al artei și tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureș. Valoarea ei este dublată de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi. Monumentul poartă hramul Nașterea Maicii Domnului și a fost inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO în decembrie 1999, aflându-se și pe noua listă a monumentelor istorice, cu codul LMI: MM-II-m-A-04588. Se află în satul Ieud, comuna Ieud, județul Maramureș. Bisericile de lemn din Budești-Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Țara Lăpușului.

Biserica de lemn din Șurdești, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în 1766 de meșterul țățărman Ion Macarie pentru comunitatea greco-catolică din localitate. Biserica se distinge prin dimensiunile impresionante ale turnului ridicat peste intrare. Înălțimea totală este aproximată la 54 m, ceea ce o așează printre cele mai înalte construcții sacrale de lemn din Europa și din lume. Pictura interioară a fost adăugată în anii 1783, iar veranda cu doua niveluri și turnul înalt al clopotniței datează din secolul XIX. Pictura interioară a bisericii datează din 1783, altarul fiind pictat de către zugravul Ștefan, naosul de către zugravul Stan, iar pronaosul probabil de către un ucenic al acestuia din urmă. Monumentul se află în satul Surdești, comuna Șișești, județul Maramureș, fiind adăugat în patrimoniul mondial, pe lista recomandărilor UNESCO încă din decembrie 1999 și fiind inclus și pe noua listă a monumentelor istorice din România, cu codul LMI: MM-II-a-A-04769 Bisericile de lemn din Budești-Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Țara Lăpușului.

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Rogoz, comuna Târgu Lăpuş, județul Maramureș este una dintre cele mai interesante și valoroase din Transilvania. Monumentul se află în Țara Lăpușului, pe valea râului Lăpuș, construcția sa fiind datată de tradiție în anul 1663, moment susținut de inscripția de la intrare care evocă invazia tătară din 1661: „de când au fostu robie în arde[a]lu”. Tradiția ridicării bisericii în anul 1663 de către obștea satului, pe locul unei biserici mai vechi, a fost desigur ținută vie de acea inscripție de la intrare, nedatată, dar ușor de fixat în timp. Și trăsăturile constructive trimit spre aceeași perioadă de timp. Cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Biserica de lemn din Rogoz a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO din decembrie 1999 și pe noua listă a monumentelor istorice din 2010, cu codul LMI: MM-II-m-A-04618. Bisericile de lemn din Budești-Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Țara Lăpușului.

Biserica de lemn din Plopiș, comuna Șișești, județul Maramureș, datează din anul 1798. Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: MM-II-m-A-04604. În decembrie 1999 a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. Biserica de lemn din Plopiș face parte din "Țara Chioarului" și prezintă analogii cu biserica din Șurdești, cum ar fi acoperișul ușor lasăt deasupra altarului, cele patru turnulețe dimprejurul turnului subțire al clopotniței și anumite elemente decorative, sculptate la exterior. Pictura interioară a fost realizată în 1811 de către artistul localnic Ștefan și este încă păstrată în anumite locuri. Bisericile de lemn din Budești-Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar Biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Țara Lăpușului.

Este cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească (1378), având un rol primordial în menținerea credinței ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani, se află pe teritoriul orașului Tismana din județul Gorj.

Mănăstirea Hurezi (sau Horezu) este unul din cele mai importante complexe monahale din Valahia (Muntenia). O capodoperă a stilului brâncovenesc și o excelentă sinteză artistică, Mănăstirea constituie, prin arhitectura, sculptura şi pictura sa, unul din cele mai reprezentative monumente ale epocii brâncoveneşti, o perioadă de mare înflorire culturală a Valahiei. Este, probabil, cel mai vast şi somptuos complex monahal din cele ridicate în sud-estul Europei la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind ridicat după tipicul marilor mănăstiri de pe muntele Athos, organizat în jurul catoliconului izolat de propria-i incintă, lângă care se află un rând de schituri. Structura complexului urmează modelul regulat al stilului renascentist, impunând o anumită simetrie pe axa est - vest: biserica mare în centrul incintei, paraclisul situat deasupra refectoriului şi în exterior, în partea de răsărit, „Bolniţa”, iar în partea de apus schitul „Sfântul Ştefan”. Pentru a completa structura nord-estică în formă de cruce, a fost înălţat schitul „Sfinţilor Apostoli”, iar spre sud-est a fost ridicată Biserica „Sfinţilor Îngeri”. Ctitorită în 1690 - „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire” - şi bogat înzestrată de către domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Mănăstirea Horezu se remarcă mai ales prin puritate şi echilibru arhitectural, prin bogăţia de ornamente sculptate, prin viziunea compoziţională de inspiraţie religioasă, prin portretele votive şi elementele decorative pictate. Păstrarea intactă a valorilor sale, pictura murală, foarte bine păstrată în starea sa iniţială, inscripţiile pictate şi sculptate, piesele inventarului mobil original: iconostasuri, obiecte liturgice, candelabre, icoane etc., unicitatea stilistică a complexului monahal integral conservată, dar și asigurarea continuității lor au făcut ca în anul 1993 obiectivul să fie inclus în Patrimoniul Mondial Unesco. Mănăstirea este situată în mijlocul unui cadru pitoresc de coline împădurite, pe valea râului Romanii de Jos, în satul ce se numea, la acea vreme, Hurezi (astăzi satul Romanii de jos, orașul Horezu) din județul Vâlcea și este și punct de start al unui traseu spre Mănăstirea Bistriţa - Parcul Naţional Buila Vânturariţa, şi de la Bistriţa spre Mănăstirea Arnota.

La sud-vest de Râmnicu Vâlcea – Horezu se alfă mănăstirea care se spune că a fost făcută din trunchiul unui singur stejar. Legendele spun că ori un călugăr, ori un cioban a visat icoana Fecioarei Maria şi icoana se afla în scorbura unul stejar secular. Stejarul a fost tăiat şi din lemnul lui s-a făcut o bisericuţă, iar icoana se află şi acum în biserica de lemn de la Frânceşti. Ce e de remarcat e că icoana are 1.5 metri pe 1 metru. Legenda ar putea fi legată de anii 1600. În realitate legendele apariției și construirii așezământului monahal sunt o parte din adevăr, însă prima mențiune documentară apare la 20 aprilie 1635. O mărturie importantă scrisă este a lui Matei Basarab din 27 noiembrie 1640 la ridicarea bisericii din piatră. Acesta nota că a zidit mănăstirea "de isnoavă de"ntemei", înșirând mănăstirile pe care le-a întemeiat. O pisanie din 1715 cuprinsă apoi în hrisovul bisericii de piatră în anul 1804 confirmă că Matei Basarab este cel care a construit mănăstirea.

Este amplasată pe latura estică a Pieţei Libertăţii, în apropiere de Palatului episcopal și este cea mai importantă clădire din centrul oraşului Satu Mare. Biserica tip bazilică, orientată est-vest, are trei nave şi un cor alungit spre est. Traveea centrală a navei principale este acoperită cu o cupolă grandioasă susţinută de stâlpi adosaţi îngemănaţi. Sub cele două turnuri vestice ale catedralei se află câte o capelă de plan pătrat și deasupra celor două capele, dar şi a intrării principale, se întinde galeria orgii. Aceasta a fost confecţionată la Budapesta, în baza proiectului preotului sătmărean Jenő Haller. Sfințirea ei s-a făcut în anul 1916. Aspectul exterior al catedralei este determinat de faţada principală cu efect monumental. În partea centrală a acesteia se află un portic de mari dimensiuni, cu şase coloane, antablament şi timpan triunghiular, proeminent faţadei și de o parte şi alta a porticului se ridică turnurile paralelipipedice. Totuși, volumetria greoaie este înviorată de prezenţa unor relifuri şi statui. Timpanul, care încheie colonada cu capiteluri corintice este decorat cu figura alegorică a Credinţei, reprezentată ca femeie între nori, ţinând în mâini o cruce şi un potir. Plastica ronde bosse este completată de basoreliefurile panourilor dreptunghiulare alungite ale peretelui faţadei principale, reprezentând cherubi şi ghirlande vegetale. Faţadele laterale sunt alcătuite și ele din volume masive, pereţii cupolei şi ai navelor laterale fiind penetrați de ferestre semicirculare şi ritmate de desene dispuse echidistant. Faţadele sacristiilor cuprind câte o intrare secundară dreptunghiulară, marcate de câte un portic format din pereche de coloane, antablament şi timpan triunghiular. Spaţiul interior al bisericii este înzestrat cu o pictură decorativă şi fresce cu cu reprezentări ale unor scene biblice. Cupola a fost decorată în 1836, de către Janos Riedler, pictura centrală reprezentându-L pe Isus în templu, la vârsta de 12 ani, în pandantivi regăsindu-se figurile celor patru evanghelişti. Pictura murală a cupolei a fost restaurată în 1904 de Tamas Scheuchl. Catedrala romano-catolică „Înălțarea Domnului” este cel mai important exemplu al neoclasicismului din Partium, prin monumentalitatea sa marcând, într-un mod decisiv, caracterul pieţei centrale a oraşului.

Mănăstirea Agapia (denumită și Mănăstirea Agapia Nouă pentru diferențiere de Schitul Agapia Veche) este o mănăstire ortodoxă de maici din România, situată pe valea pârâului Agapia, la o distanță de 9 km de orașul Târgu Neamț. Ea se află amplasată în mijlocul unei păduri aflată la o distanță de 3 km de satul Agapia (județul Neamț). Este una dintre cele mai mari mănăstiri de maici din România, având 300-400 maici și aflându-se pe locul doi ca populație după Mănăstirea Văratec. Mănăstirea a fost construită între anii 1641-1643. Arhitectura bisericii nu are un stil specific. Ceea ce conferă o deosebită valoare acestui monument sunt frescele pictate de Nicolae Grigorescu în perioada 1858-1861.

La 12 km de Târgu Neamţ şi la 40 km de Piatra-Neamţ, amplasată într-un cadru natural deosebit, Mănăstirea Văratec este, fără îndoială, unul dintre cele mai cunoscute şi mai vizitate monumente ale judeţului Neamţ. Printre ctitorii acestui aşezământ nu aflăm nici nume voievodale şi nici pe cele ale unor mari dregători ai ţării. Tradiţia pomeneşte numele Maicii Olimpiada, călugărită în fostul Schit Topoliţa din apropierea Văratecului şi venită apoi de la Schitul de maici de la Durău, care, între anii 1781-1785, întemeiază o mică isihie în poiana Văratec, cumpărată de la pădurarul Ion Bălănoiu. Aici se află Mormântul Veronicăi Micle.

Mănăstirea Râmeţ, una dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe monahale din Transilvania, se află pe valea îngustă, săpată de apa Geoagiului, în Munţii Trascăului. Este aşa zisa ”vale a mănăstirii”. Râul, pornit din munţii Abrudului se varsă în Mureş, lângă Teiuş. La Mănăstirea Râmeţ se ajunge dinspre Teiuş (20km) pe drum asfaltat sau din Aiud pe la cabana Sloboda şi prin satul Râmeţ (27km).

Plecand de la Cernavoda spre sud in directia Ostrov, pe drumul care serpuieste printre coline, aproape de cursul Dunarii, ajungi dupa mai multe localitati cu specific pescaresc in comuna Ion Corvin. Un indicator, la iesirea din sat, te indruma sa mergi mai departe pe un drum lateral pentru a ajunge dupa 3-4 kilometri la Manastirea "Pestera Sfantului Apostol Andrei". La capatul drumului ce trece prin padure se afla manastirea cu cele trei biserici si corpul de chilii, situate intr-un frumos cadru natural

Mănăstirea Sihla (sau Schitul Sihla) este o mănăstire ortodoxă din sec. XVIII-XIX. Schitul Sihla este asezat in partea de sud-vest a Muntilor Stanisoarei, la distanta de 25 de kilometri de Targu Neamt, drumul cel mai frecventat cu mijloace de transport fiind soseaua ce leaga orasul de pe malul Ozanei de Poiana Teiului, prin Pipirig. În apropierea de mănăstire se află peștera în care - în secolul al XVII-lea - a trăit Cuvioasa Teodora, fiica lui Joldea Armașu de la Cetatea Neamțului, cea care va fi cunoscută în lumea ortodoxă drept Sfânta Teodora de la Sihla.

Durău – cabana Fântânele – Caciula Dorobantului – Panaghia – Vârful Toaca – schitul Ceahlău – Piciorul Șchiop – Cascada Duruitoarea – Durău (9 ore). După ce se trece de Vârful Toaca, înainte de a începe urcușul pe Vârful Lespezi se poate părăsi poteca marcată cu bandă roșie alegând o veche potecă, bine evidențiată, direct spre schitul Ceahlău, trecând, chiar înainte de a ajunge la schit, pe la puternicul izvor Fântâna Rece; deasemenea, de la Piatra Lacrimată există o potecă bine conturată care șuntează ocolul pe la Curmătura Piciorul Șchiop, ajungând direct în Șaua Piciorul Șchiop (de unde se coboară în Valea Rupturii, la Cascada Duruitoarea). Precizare: în afara cabanei Izvorul Muntelui (cu camere pentru toate... buzunarele), a hotelurilor și pensiunilor din stațiunea Durau, există alte numeroase pensiuni, cu mai multe sau mai puține margarete, în satul Izvorul Muntelui. Din fața Mănăstirii Durau se urmează drumul asfaltat până la punctul de Salvamont. Aici se achită taxa de intrare în Parcul Național Ceahlău, de 2 lei de persoană. Tot de aici puteți lua și un pliant cu toate traseele amenajate în Ceahlău precum și câteva sfaturi de la salvamontiști. De aici se urmărește indicatorul. Până la cascadă se fac cam 2 ore și 30 minute.

Cheile Băluţei: cele mai importante chei din zona comunei Ponoarele, cu o lungime aproximativă de 1 km. Se află în proximitatea satului Băluţa şi sunt mărginite de satele Cornetul Băluţei şi Cornetul Râienilor. Altitudinea pereţilor calcaroţi se află între 300-400m. Tot aici se află şi peştera Băluţei, formaţiune pe 2 etaje, primul fiind inundat aproape în permanenţă, iar al doilea fiind un etaj fosil cu variate formaţiuni carstice. Mai găsim aici: biserica din Ponoarele - biserică ortodoxă, cu hramul Sf. Nicolae, construită din lemn de stejar, înscrisă în lista monumentelor istorice (1766); tot în zonă este şi Podul lui Dumnezeu - pod natural circulabil.

Cascada Izvorul Frumos este amplasată lângă un izbuc ce străbate carstul Vioreanu, în Munţii Căpăţânii. Este cunoscut şi ca Izvorul Schitului Pahomie. Urcând pe firul apei, se poate observa că acesta curge printr-o galerie, pe care mai vine şi un curent rece. Izbucul acesta nu este un izbuc în adevăratul sens al noţiunii, dar cu siguranţă este vorba de un fel de aven, care colectează apa de pe platoul Builei şi izbucneşte la baza stratului de calcar. Sus, pe platoul carstic al muntelui, pot fi descoperite doline. Cascada Izvorul Frumos este o cascada cu apă de munte, rece ca gheaţa. Este inclusă în Parcul Naţional Buila – Vânturiţa.

Aşezământul Şinca Veche se întinde pe dealul Pleşu, lângă satul Şinca Veche. El cuprinde mănăstirea rupestră sau cele două bisericuţe săpate în piatră, un parc ecologic, un izvor, vatra monoliţilor, o aşezare dacică, un castru roman, un drum istoric şi schitul "Sfântul Nectarie". Bisericile rupestre din complexul monahal de la Șinca Veche se înscriu în lista celor mai vechi monumente feudale românești şi mai sunt cunoscute şi cu numele de: templul împlinirii rugăciunii, templul ursitelor, mănăstirea rupestră, peștera mănăstire sau grota. De la grotă, urcând pe poteci, în vârful dealului, se află schitul "Sfântul Nectarie". Este așezat pe tipia Șinca Veche, într-un peisaj mirific, care face corp comun cu Munții Făgărașului. Dacă se continuă plimbarea se poate vedea troița închinată sfinților călugări nevoitori de la Șinca Veche, la piciorul căreia se află icoana în piatră a Maicii Domnului și lumânărarul, se poate descoperi bordeiul acoperit cu iarbă şi izvorul care iese din stâncă și curge în cascadă, formând căderi ce încântă auzul cu susurul lor și băltiri de apă în care îţi poţi odihni privirea, şi din a cărui apă se poate potoli setea, se poate zăbovi la vatra monoliților (vatra vechilor chilii, o vatră străbună și sfântă, unică în România, un loc ce te predispune la meditație și reflexie, la cugetare și rugăciune). De asemenea, în acest complex istoric-ortodox-cultural poate fi descoperită şi o așezare dacică din secolul III-IV î Hr., un castru roman și se poate merge pe drumul dacilor și al romanilor.

Abatia este de fapt o veche manastire fondata in anii 1205-1206 de catre regele Andrei al II-lea al Ungariei. Totusi, momentul exact la care a fost fondata manastirea nu se cunoaste. Istoria abatiei a fost una foarte agitata. In 1474 a fost desfiintata de catre Matei Corvin, pe vremea aceea rege al Ungariei.

(Sat apartinator comunei Biertan, situat la 2 km de centrul de comună, pe un drum nemodernizat). Monument de arhitectură religioasă şi de apărare ridicat de comunitate în stilul gotic, în secolele XIV - XVI. Turnul masiv dispune de un drum de strajă, iar corul este înzestrat cu etaj de apărare, metereze şi guri de aruncare.

Interesanta basilica gotica veche de peste 500 de ani. Denumirea saseasca a satului este Reichesdorf. Intrarea se face pe sub un turn-poarta-clopotnita iar biserica are aspectul acela ciudat al tuturor bisericilor fara turn. Zidurile vechii cetati insa nu mai sunt in picioare in intregime. Turnul porţii este folosit acum ca turn de clopot; se mai văd găurile de aruncare şi se spune că în turn ar fi fost un ceas. Acces: 1. Folosim soseaua Medias-Sighisoara pina in satul Saros pe Tirnave unde exista un indicator catre Biertan(10km). Urmatorul sat dupa Biertan este Richis. Drumul se afla in stare buna in octombrie 2009. 2. Folosim soseaua Medias-Agnita, aflata in stare decenta; intre localitatile Mosna si Barghis exista un indicator spre Biertan( 10km ) Acest drum este neasfaltat, dar bun pe primii doi km. Apoi odata cu aparitia asfaltului drumul se prezinta in stare buna si dupa alti 2km suntem la Richis.

Cetatea Colț (astăzi, ruină) dateazǎ de la începutul sec. al XIV-lea, când a fost ctitoritǎ de cneazul Cândea. Ulterior, Cândea a trecut la religia catolică și și-a schimbat numele în Kendeffy. Se presupune că e una dintre cetăţile româneşti care l-a inspirat pe Jules Vernes să scrie Castelul din Carpaţi. Este la 3 km de Râu de Mori, lângă satul Suseni.